Conștiința de sine în frigul atitudinilor derutante

Cine sîntem și încotro ne îndreptăm? O asemenea întrebare – în aparență banală și desuetă – se pune de obicei în raport cu poporul din care faci parte, cu nația, într-o relație ce leagă antropologia cu ontologia, într-o încercare de situare în istorie, deși întrebarea ar tenta să vizeze o mișcare mai mult pe orizontală. În raport cu poporul, o asemene întrebare, azi, se poate foarte greu formula în privința conturării unei căi, a încadrării într-o anume responsabilitate. Căci răspunsurile date pe o asemenea temă acceptă cu greu criteriile responsabilității. Acestea sînt eludate, date mai mult în doi peri. Pentru cine mai este viabilă o sintagmă precum „apărarea patriei”? „Iubirea de patrie”? Mai înseamnă ceva faptul că avem o experiență în istorie, că existăm ca atare, identitar? Pentru cine și cum? Pentru o comunitate sau pentru un individ, pe care cum îl definim? Cine și cum formează o comunitate? Rămîne, în marginea frămîntărilor (doar în marginea?) întrebarea legată de mersul individului prin istorie, prin propria viață. Ne mai punem întrebări legate de viața noastră? Mai avem răgazul și obiceiul să ne întrebăm cine sîntem și ce (mai) vrem? Decît, poate, ce (dolari sau euro) și cît cîștigăm? Avem obiceiul și tăria să ne întoarcem în adîncul propriului sine?
În ceea ce-i privește pe scriitori, lucrurile par cam clare: aceștia ființează în continuu dialog cu sinele (propriu), în confruntare și cu cele mai diverse căutări legate de integrarea în cotidianul atroce. Cu ei înșiși, da, dar cu societatea în care se află? Socotiți aerieni de către unii, orientați irelevant în spațiu și timp. O fi chiar așa? În funcție de mode (estetice), curente sau mișcări literare, epoci, îndreptarea spre frămîntările și durerile societății e mai mult sau mai puțin intensă, mai mult sau mai puțin conștientizată, dar combustiile din focarele minții se revarsă peste marginea sinelui.
În viața publică, se zice că, azi, scriitorul are o mai mică vizibilitate. Se poate. Dar aderența la actualitate – cu toate tribulațiile acestea – se păstrează, venită dintr-o tradiție lungă, pe care autismul cultural actual nu o poate învinge. Păreri sînt și vor fi, de toate felurile, dar să ne imaginăm că ne aflăm într-o mare bibliotecă a lumii, care adună în rafturile ei toate cele mai importante scrieri de pe tot mapamondul, sub egida Marii Cărți; vom observa că nu mai sîntem un nimic, impresie care s-ar putea trezi în mintea noastră cînd ne referim la întregul Univers, populat de miliarde de stele, între care steaua noastră, Soarele, pare mai mică decît un fir de praf. În mijlocul bibliotecii universale, sîntem totuși Cineva, o identitate care a generat atîtea experiențe (de viață) și de imaginație, așezînd în universul mare un univers spiritual inconfundabil, bine configurat, asigurînd în interiorul lui o incomparabilă libertate de mișcare. Se va fi strîns lumea mereu în jurul nostru, pînă la sufocare, dar universul spiritual, al cărților, ne asigură aerul respirabil și lejeritatea mișcării în nenumărate cercuri de existență.
Evident că, în fața atîtor propuneri, precum cele oferite de o bibliotecă (adunată din milioanele de biblioteci ale lumii), e greu să te orientezi și să alegi. Dar ai mari facilități privind alegerea, inclusiv liberul arbitru. Nu e ușor, dar nici imposibil. De ani și ani, de zeci de ani, chiar în școală am fost îndemnați (nu știu dacă și educați) să gîndim critic în abordarea realității, în formularea și alegerea răspunsurilor, în identificarea propriilor aspirații. Ne-a fost cultivată individualitatea – prin școală, mass-media, individualități publice – dreptul de a avea un comportament propriu, individualist, detașat de al celorlalți, cu vagi tendințe legate de grija pentru viața semenilor. Unele inițiative, mai mult private, privind drepturile cetățenești, nu au cele mai fericite rezultate. Oamenii acționează „individual”, impulsiv, umoral, aproape pe negîndite sau conduși de o gîndire slabă.
Privind în jur, ai impresia că simțul critic slăbește, „practica” punerii în operă a unei conștiințe puternice numără tot mai puține exemple, cînd aceasta ar trebui să fie constantă și aproape generală. Conștiința multor semeni lucrează „în ascuns”, frustrată, timidă să se devoaleze, uneori reprimată tacit de frigul din societate, de frigul sentimentelor și al atitudinilor derutante. Folosirea gîndirii critice nu înseamnă cîrcoteli de crîșmă – deși și acestea au „farmecul” lor, nici chicoteli la colț de stradă, ci testarea, cu dezinvoltură, a pietrelor de încercare din adîncul sufletului, din laboratorul conștiinței de sine.
În societate plutește desigur un aer de libertate – a individului, de mișcare fără constrîngeri directe, de proliferare a celor mai diverse opinii, critici duse la limita extremelor, dar toate par înscrise în standardele imitației, a imitației fără conținut, pentru că majoritatea atitudinilor se nutresc dintr-un registru de referințe mințit, din „știrile false” care colmatează canalele noastre de informare (de orice natură), plasîndu-ne într-un univers de referință „făcut”, artificial, inconsistent, în care orice se poate întîmpla, oricînd, fără o „împotrivire” reală, benefică, (nu neapărat „revoluționară”), bine definită, la rău. Conștiința de sine a individului, exprimată constant, cu reflexe în societate, se diminuează constant, fără ca sondarea acesteia (în asociere cu conștiința comunitară) să se constituie într-un exemplu și un îndemn, într-un model de luat în seamă.