Ion Radu Zăgreanu: Căpițele de fân depun încă mărturie despre existența satului, sunt embleme ale veșniciei lui

Căpițe de fân,

mai păzind încă satul,

plecat spre muzeu.

Început de iulie. Vreme de coasă. În satul tradițional, cum ne place să spunem, deși nu mai este așa, ierburile cad sub ghilotina mașinilor de cosit, de tot felul.

Doar acolo unde ele nu se pot folosi, se mai apelează la vechea coasă, uitată pe sub bătrâne șoproane. Binefacerile progresului tehnic au ușurat munca țăranilor. De fapt, prin satele noastre, nu prea mai sunt oameni care să mai tragă la coasă

Uneori, deși cositul se face mecanizat, pentru adunarea fânului se recurge tot la furcă și la greblă, mașinile de adunat fân neavând acces pe acele terenuri, mai ales dacă ele sunt plantate cu pomi fructiferi.

În urma acestei activități se ivesc pe locurile cosite, căpițele de fân, amintind de o practică la care se recurge tot mai puțin.

De câte ori văd căpițe de fân, mă înșurubez în nostalgii, îmi aduc aminte cum ele erau risipite pe hotarele satelor, așteptând ca să fie cărate acasă și clădite în clăi mari, în șire lungi sau depozitate în fânare. Apariția lor pe câmpuri, mă atenționa altădată, în perioada mea de profesorat, că vacanța mare se alunga pe sine spre sfârșitul ei.

Într-un haiku de-al meu, le comparam cu niște bătrâni grăniceri năsăudeni, păzind de pe dealuri satul. Dacă urci pe lângă firul de apă al Rebrei, spre Parva, căpițele de fân sau de otavă, te salută, de pe o parte și de pe alta a șoselei, parcă urându-ți un bun-venit pe această vale.

Când eram profesor la școala din Parva și călătoream cu autobuzul, îmi plăcea să admir înșiruirea căpițelor, îmi imaginam ogrăzile de singurătăți care le înconjurau, atunci când ele întârziau pe dealuri și se abăteau asupra lor lungile ploi autumnale.

Am învățat și eu să clădesc căpițe, aproape că am devenit un expert în construirea lor. Adunatul fânului și așezarea lui în căpițe îmi dă senzația că am făcut curățenie într-o cameră. Terenul din jurul lor, eliberat de fân, schimbă imaginea preajmei, mai ales când ele sunt făcute într-o grădină cu pomi. Razele soarelui pătrunzând printre ramuri și printre frunze, creează un spectacol fascinant de lumini și de umbre. Pe scena vegetală a grădinii tronează căpițele cărora li se subordonează peisajul din jurul lor.

Pornirile mele sentimentale sunt un pic mai banale. În noaptea care urmează după ridicarea unei căpițe, mă bântuie pornirea să îmi iau o pătură și să mă așez lângă ea, să cad în somn, un somn al unei stări de beatitudine, ca în poemele Anei Blandiana.

O împăcare coșbuciană cu natura, o comuniune totală cu aceasta, un suspin metafizic blagian îți cotropesc sufletul și în gând îți coboară un vers de-al poetului Ion Mureșan: ,,Și e atât de frumos de parcă am murit demult.” (,,Și e atât de frumos”).

Noaptea luna poleiește cu aur căpițele și totul devine mirific, ca în prozele lui Fănuș Neagu. Țârâitul greierilor pare a schimba lenjeria nopții de pe vârful căpițelor. Toamna așază peste căpițe voaluri de ceață, ele devenind niște mirese bătrâne uitate de nuntași. Când le întâlnești intempestiv, mergând prin ceață, ele te șochează, cu alura lor de sfincși vegetali.

Căpițele de fân depun încă mărturie despre existența satului, sunt embleme ale veșniciei lui. Aceste ,,fabrici” de veșnicie, de pe dealuri sau de pe șesuri, căpițele de fân, sunt poate niște pistrui vegetali pe fața modernizată și fardată a satului.

Ion Radu Zăgreanu