In memoriam Rus Traian de la Malin. Când au plecat cosașii...

                     Satul în declin

                                când au plecat cosașii

                       în dealul de lut.

În 1972, când am descins în satul Malin, în primul meu an de profesorat, la cele dintâi nunți la care am participat, am sesizat prezența țăranilor în vârstă, am constatat respectul care li se acorda. Dispersați pe la mese, i-am numit atunci ,,insulele albe”.

Acum, aproape toți aceștia își dorm somnul de veci în lutul din dealul satului, unde se află țințirimul.

La acele nunți, în pivnița căminului cultural, unde se ,,legau” de pereți butoaiele cu vin și damigenele cu țuică, unde ,,poetul Grigore” (Grigore Bărar) ne uimea cu enumerarea capitalelor țărilor din lume, cu numele șefilor de state de pe glob, ori ne ,,fabrica”, pe bandă rulantă momente poetice proprii, se discuta frecvent despre cosit, despre cosași, mai ales în anotimpurile ierbii, când era de coasă.

Mai târziu, după ce m-am ,,naturalizat” și eu prin căsătorie cu o ,,mălinășiță”, când am început să simt că ,,satul e în mine” (I. Pillat -,,Poetul”), i-am cunoscut mai bine pe mulți dintre cosașii din pivniță, această ,,poiană a lui Iocan” nupțială, trecând, prin efortul meu, de la teoria cositului, la practicarea lui.

Pe atunci  mai era încă în viață  obiceiul clăcii. Se cosea pe rând, mai mulți bărbați, azi la o familie, mâine, aceeași echipă, la altă casă.

Mă încânta, cum spunea O. Goga, ,,înșiruirea lungă” (,,Clăcașii”) a grupului de cosași, cum cădea ,,iarba-n fața mea” (G. Coșbuc - ,,O scrisoare de la Muselim-Selo”),  ,,câmpul…împletit” (T. Arghezi - ,,Cosașul”) cu brazde răsturnate. Ascuțitul coaselor, ,,zinghenitul răsunător” (V. Alecsandri - ,,Cositul”) răzbătea printre dealurile satului. Somnul de la amiază, când cosașii se odihneau, la orizontală, oarecum într-o poziție diferită față de cosașii lui Camil Ressu (tabloul - ,,Cosași odihnindu-se”), era cel mai dulce.

Astăzi aproape nimeni nu mai folosește coasa, satul nu mai are nevoie de cosașii manuali. Foarte puțini mai știu bate o coasă. Dacă totuși mai recurg la ea, o ascut cu polizorul. Cositul, după cum era firesc, s-a mecanizat. Există tot felul de cositoare, pentru iarba din ogradă, pentru iarba de pe hotar, de pe câmp.

Din 1972, doar de pe ulița unde locuiesc, o stradă de vreo 600-700 de metri, au plecat sub ierburile pe care de-atâtea ori le-au culcat la pământ, vreo douăzeci și trei de cosași pricepuți. Îi pomenesc, îi trec în revistă fiindcă iarba de pe dealurile satului, cred că le prezintă onorul în fiecare vară. Ei au fost: Buta Iulus, Baizath Dănilă, Balint Ștefan, Băieș Vasile, Fustos Andrei, Viski Zoltan, Viski Martin, Muzsi Ianoș, Vițan Pașcu, Rus Vasile, Orban Ștefan, Buta George, Orban Imre, Orban Imre (junior), Gellert Pavel, Rus Sever, Rus Precup, Rus Vasile (Cie), Muzsi Ștefan (Fiuca),  Kertesz  Ștefan, Orban Mihai, Muzsi Feri.

Ultimul, recent plecat, dintre cosași, a fost Rus Traian. Probabil că el le va spune cosașilor de sub ierburi, că aproape nimeni nu mai  are nevoie acum de ,,lupta” lor cu iarba. Coasele au rămas uitate, agățate de vreun cui, prin șuri, prin fânarele transformate în garaje pentru autoturisme.

Îmi vin în minte niște versuri ale poetului târgoviștean Constantin Manolescu: ,,Nu mor țăranii./E prea mult de coasă.” (,,Iulie”). Extrapolând, am putea spune că a cosi, a putea cosi, era în lumea satului și o sfidare a morții.

În curând coasa va deveni obiect de muzeu. Poveștile despre cosit, despre cosași vor deveni amintiri. Satul, în plin proces de tehnologizare, de digitalizare, își va pierde farmecul narativ, sufletul narativ. ,,Povestașii” lui s-au cuibărit în antologiile folclorice. Lumea lor și a cosașilor va aluneca pe nesimțite în muzee, iar ,,sfinții ierbii” îți vor petrece veșnicia în dealul de lut de la marginea satului.

De aceea îmi vine să strig împreună cu poetul F. Villon (modificându-i puțin versul din poezia ,,Balada doamnelor din alte vremuri”): ,,Unde sunt cosașii de altădată?”.