Mirosul ierbii

 E-atâta vară

 în mirosul de iarbă,

când e iunie.

Iunie. Lună a anului învelită în ierburi. Abundența ploilor a stimulat creșterea lor. Înălțarea firelor verzi devine o chemare a sfârșitului lor.  ,,Verdele crud” provoacă ghilotina coasei. Iarba se dăruiește tăierii știind că va renaște în curând, va retrăi o altă viață, iar până la amenințarea iernii mai este mult.

Cu niște ani în urmă, când la noi coasa era unealta de bază pentru retezarea ierbii, cositul era de cele mai multe ori o activitate de grup. Se practica frecvent claca.

Când se înșiruiau cosașii în brazdă, ultimul dintre era binecuvântat olfactiv puternic de mirosul ierbii doborâte la pământ. Aflat uneori în echipa lor, nu-mi era clar, nu puteam distinge mirosul ierbii de cel al pământului. Mi se părea, mai ales dimineața, la începutul cositului, că în fața mea se ridica de jos o adiere, o combinație între ,,sângele” clorofilei și sudoarea de rouă a pământului. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce ,,gust” are mirosul ierbii, i-aș fi replicat că el se plimbă între un țărm dulce și unul acrișor.

Când cosașii obosiți cădeau în somnul amiezii, ca niște călugări în nemișcarea unei lungi rugăciuni, mirosul ierbii plutea peste ei ca un zefir afrodiziac și somnul ,,clăcanilor” era mai lin și mai profund. În culcușul de sub tine, te făceai una cu pământul. Peste cosași anotimpul estival plimba mirosul ierbii ca pe o tămâie adormitoare. Mirosea a soare strecurat prin umbra unui copac, a vară, a ,,sânge verde”, țâșnit din milioanele de fire de iarbă decapitate. ,,Caravana…verde” (Ana Blandiana - ,,Cine poate ști”) a verii se oprise acolo, lângă cosași.

În aerul înmiresmat de plânsul ierbii înșiruite în brazde se contopea și mirosul florilor de câmp, ,,pigment” olfactiv abia perceptibil. Ca o străfulgerare, cum spunea Octavian Goga, ,,îmi trec pe dinainte” (,,Casa noastră”), imaginar,  toți cei care au cosit aceste locuri de-a lungul timpului după ce pădurile care acopereau Malinul au fost tăiate pentru a face loc terenurilor agricole.

Astăzi, cum era și firesc, coasele au fost cam uitate în cui. Tot felul de cositori mecanice taie ierburile rapid și brutal. Mirosul ierbii lăsat în urma lor se amestecă cu cel al benzinei.

Este început de  iunie și satul miroase a iarbă. Peste mirosul ierbii cosite, din pădurile de pe dealuri se rostogolește și cel al florilor de acăț, ,,aerul pentru zei”. Îți vine să strigi cu poetul Ion Gheorghe, ,,Vine iarba” călare pe mirosul ei, simți coșbucian (,,Vara”), deplina comuniune cu natura și  transmiți prietenilor că iar ai intrat în săptămâna ,,exercițiilor de nemurire”.