Fabrici de singurătăți

Sub luna toamnei -

                                                                         fabrici de singurătăți.

                                                                                            Căpițe de fân.

De câte ori, în perioada septembrie 1976 - începutul anului 1990, plecam sau veneam din Parva, privind de la geamul autobuzului, mă impresiona  singurătatea care înconjura stâlpii uriași de fier care susțineau firele de sârmă prin care trecea curentul de înaltă tensiune. Mai ales iarna, când ninsori bezmetice însoțite de vânt bântuiau valea râului Rebra, râu care se prelingea pe  lângă șosea, atmosfera  singurătății din jurul stâlpilor părea a se accentua.

Aceeași aură a singurătății am regăsit-o și pe dealurile Malinului, în preajma căpițelor de fân, a ,,nemților”, cum li se spune acestora, pe aici. Probabil că imaginea soldaților nemți a fost asociată în mentalul mălinașilor cu aceea a căpițelor de fân.

Pe vremea CAP-urilor, când transportul nutrețului spre locul de depozitare întârzia, când cutreieram pe dealurile Malinului, căpițele de fân se înșiruiau pe înălțimile satului ca soldații  unei armate gata de a asalta o fortificație a unui inamic. Sub ploile interminabile autumnale, ele apăreau cuibărite în spuza singurătăților. Le comparam cu niște fabrici de singurătăți. Fiecare căpiță era împrejmuită cu o ogradă în care singurătatea oficia în tăcere cina ei de taină. Mi  se părea că săvârșesc o impietate purtându-mi pași prin rețeaua lor de singurătăți. Din când în când, câte o căprioară se apropia de căpițe, își înfigea botul în ele și trăgea firele de fân parcă ar fi mestecat o parte din singurătățile concentrice, din jurul nemților.

În dimineți cu cețuri lăptoase, întâlnirea cu singuraticele căpițe te putea surprinde, te speria un pic. Ivirea lor din aburul ceții îți dădea senzația că ești salutat de singurătatea legată în preajma lor, ca un chimir țărănesc. Îți venea să-i răspunzi  respectuos la imaginarul salut, dar grăbit, pășeai mai departe. Erai un intrus, ai tulburat un ecosistem al singurătății și erai invitat să te retragi.

În nopțile cu lună, razele ei luminoase mângâie, cum ar spune poeta Ana Blandiana (volumul ,,Variațiuni pe o temă dată”, Editura ..Humanitas”, 2021) ,,căpițele prelungi” și se lasă însulițate de vârfurile ascuțite ale parilor care le susțin. Peste singurătatea pe care ele o ,,fabrică”, se lasă moale umbra lor. Atunci cobori blagian în ,,sufletul satului” și ai vrea să ți se prezinte statistica tuturor întâlnirilor amoroase petrecute  lângă ele, de când există satul Malin. Te lași vrăjit de chemări eminesciene (,,Sara pe deal”),  uitând că satul tradițional a rămas doar un oftat care ia întruchipări reale în muzeele etnografice.

În perioada stagiului meu militar (1975), când făceam de pază la un depozit de armament, de după cele două garduri de sârmă ghimpată, niște căpițe de fân aflate la câteva sute de metri, erau ,,asistentele” care îmi însoțeau,  cu singurătățile lor, orele de pază și timpul se scurgea mai ușor. Când a venit toamna, ele au fost cărate  și privirea mea  nu a mai înregistrat singurătățile lor. ,,Fabricile de singurătăți” au plecat spre ieslea animalelor și în următoarele zile și nopți de pază, mi-am căutat alte repere, cele interioare și m-am lăsat  în gând pe ,,ieslea poeziei”.