Nadia Urian Linul: Cei doi popândăi

        Seară. Pe terasa casei, cei trei nepoței se joacă de zor, cu mașinuțele. De filmul proiectat pe perete de tatăl lor, nu mai au chef. Între ei, imediat începe cearta.

-Toată lumea, la povesteeeee! Până număr la trei! le spune bunica, zâmbind. Am o poveste  foarte frumoasăăă.

-Una cu căsel ai, buni?

-Nu am una cu cățel, dar am una cu trei popândăi, trei frățiori care au ajuns să se certe între ei, așa ca voi, acum. Știți cum arată popândăii, nu-i așa?

-Uite asa alată, buni! Au doi dinsi lunzi, uite așa! Copilul arată cum poate, ducându-și dințișorii peste buza de jos.

-Deci, cei trei frățiori, trei popândăi și-au strâns într-o groapă semințe de dovleac, de floarea-soarelui, să aibă pentru iarnă.

Dar începe frigul și ploile toamnei, iar afară cu greu se mai găsea câte ceva de mâncare: foi de porumb sau frunze rătăcite. Nu erau atât de bune ca semințele de dovleac. Dar dacă vrei să păstrezi ceva bun pentru iarnă, poți mânca și din acelea...

Popândăii noștri, zgribulind în vizuină, la ce se gândeau?

-La seminse, buni! zice cel mic, dintre toți, cel mai interesat de poveste.

-Daaa. Unul câte unul, se furișau la groapa cu semințe și mâncau pe ascuns, până ce în groapă nu a rămas decât o singură sămânță.

-Gata! ,,NU MAI MÂNCĂM NICIUNA!’’ Sămânța asta rămâne PENTRU IARNĂ!

Si-au păzit sămânța, rând pe rând. Când veni rândul popândăului mai mic, acesta nu a putut rezista lăcomiei și flămând fiind, a mâncat sămânța.

S-au supărat frații, l-au luat la bătaie, s-au strâns vecinii. Scandal mare. De aceea, au plecat cu toții la judecătorul arici.

-Ca arisiul din poza lui bunu?

-Daaa! Numai că, cel din poveste vorbea. Vorbea așa:

-Sunteți trei frați și nu vă împăcați! Vă certați!

-Daaaa! zice cel mic dintre copii, înțelegând parcă povestea, mai mult decât cei doi mai mari.

-Păi, el a mâncat sămânța! s-au plâns cei doi frați!

-Și voi l-ați bătut bineee! Da, cine făptuiește, pedeapsa și-o primește!

--Ce pedeapsa, buni? întreabă, nepotul cel mare.

- Să aducă o altă sămânță.

-Păi, trebuie să aduceți și voi înapoi semințele ce le-ați mâncat. Și voi ați mâncat! Deci, trebuie să vă luați înapoi bătaia ce i-ați dat-o! a zis ariciul.

Cu cozile plecate, frații cei mari s-au întors acasă rușinați, alături de fratele cel mic. Au răbdat de foame toată iarna și-au învățat să nu mai făgăduiască fără să împlinească. Și mai ales, să lege bine sacul la gură cât este plin, nu după ce s-a golit!

--Deci, cine a fost de vină?

-Toți! Toți popândăii! au răspuns copiii.

-Da, toți au mâncat! Cum să îl bată pe frățiorul lor, căci a mâncat?

Copii, această poveste este scrisă  de către Alexandru Mitru.

Ascultând în tăcere povestea, unchiul micuților intervine, după ce îi privește atent pe cei mici. Aceștia aprobau, dând din cap, convinși de tot ceea ce se discuta. Numai că somnul le apăsa pleoapele.

-Păi, voi ați ascultat povestea celor trei popândăi. Oare, povestea celor doi ,,popândăi’’, o știți? Vreți să  v-o povestesc?

-Daaaa, chiar nu o știm! răspunseră grăbiți cei mari, curioși.

Cu toții  credeau că este una din povestioarele necitite încă.

Cei mici erau ,,căzuți la datorie’’, pe covor și fotoliu, răpuși rând pe rând de somnul ce le închidea pleoapele.

Cu ani în urmă, pe vremea studenției, am fost plecat la muncă în străinătate, în vacanță. Eu și colegul, prietenul meu. Desigur, un prilej excelent să înveți, să interacționezi și să te formezi. Nu doar teoretic, cât și practic.  Eram studenți veniți din toate colțurile lumii. Noi am ales să lucrăm la un restaurant, unul din acelea care prepară deserturi luxoase mai mult, dar și din cele obișnuite.

Nimeni nu te oprea să guști, să mănânci chiar ( nici nu puteai consuma mult). În bucătărie te umpleai de miros și oboseală. Dintre preparatele la care aveam ,,restricție’’ cât de cât, erau gogoșile umplute cu dulceață de zmeură, plus ceva sosuri speciale și... carne.

-Cum, cu carne? Nu prea cred că erau bune! zice bunica.

-Erau grozav de bune. Amestecul acela de bunătăți...ceva de vis! Lux și bani!  Noi le umpleam cu ce trebuia și le așezam în cutii în frigider, pe raft, gata spre a fi livrate. Cine s-ar fi gândit să le mai verifice? Totul era viteză, îndemânare și cuvânt! Trebuia să fii corect!

Deci, umpleam cutiile, dar totuși, ciudat... câte o gogoașă dispărea din când în când, din cutie. Cel care făcea scandal era patronul, dar noi nu înțelegeam niciunul, ce se întâmplă. Eram trei, în echipă. Care dintre noi era popândăul? Până la urmă, îl dibuim...

-Ai grijă, să nu te prindă, că nu vreau să pleci! Vreau să lucrăm împreună! Ești prietenul meu!

-Nuuu, nu mai iau! Băăăi, sunt atât de buneeee! Nu mă pot abține!

-Ai grijă!

Un timp, nu a mai dispărut nicio gogoașă. Apoi, ca să nu-l prindă, Raul a început să ia din cutiile de mai jos, să nu poată fi descoperit.

A mai trecut o vreme, iar face scandal patronul:

-Băăăi, vă dau afară, pe care vă prind! E scump! Nu se poate! Vă concediez!

-Uf, Raul! De ce nu mă asculți? O să te concedieze! Nu vreau să rămân, să muncesc singur, fără tine! Abține-te, te rog!

Nimeni nu a mai zis și nici nu a mai descoperit vreo neregulă vreodată. Totul a fost bine.

La întoarcerea acasă, într-o discuție, ne amintim de aceste peripeții.

-Greu a fost să nu mai mănânci, nu? Erau apetisante gogoșile! Nemaipomenit de bine miroseau! Și acuma le simt gustul...

-Ce? Cum să mă abțin? Până la urmă, tot eu am fost mai deștept decât el, patronul! Am mâncat, nu m-a prins- veci!

-Nici eu nu mi-am dat seama! Cum ai făcut?

-Întâi am luat din cutia de sus, m-a prins. Apoi, am luat din cele de jos, m-a prins, a făcut scandal, știi.

-Apoi?

-Apoi am luat toată cutia, am aruncat ambalajul. Știam că el nu mai numără cutiile, doar verifică dacă sunt complete!

Isteț popândău ai fost! Nu mi-ar fi trecut prin cap...

-Ați fost voi doi popândăi cum ziceți, ați mai mâncat și ,,semințele’’ interzise, dar de apreciat, tot v-au apreciat patronii! zice bunica celor mici, amintindu-și  întreaga poveste.

Eu știu că imediat ce v-ați întors în țară, după terminarea facultății, patronii străini au venit după voi, încercând să vă convingă să vă întoarceți la ei, ca angajați .

-Așa este, ne-au cunoscut și apreciat, au insistat să rămânem și cât eram acolo, apoi au venit după noi în țară, sperând că ne vom întoarce la ei.

Numai că ne-am găsit de lucru în domeniul nostru și nu am plecat atunci. Altfel, aveau șanse să ne angajeze. Era cât pe ce. Mai ales ca în domeniul nostru cereau experiență. Ca absolvent, de unde? Mulți  colegi au plecat atunci și duși au fost, definitiv!

-Nu v-au adus și cutii cu gogoși umplute? întreabă bunica râzând.

-Erau în stare, numai să ne convingă. Înainte să ne întoarcem acasă aveam deja funcții de conducere acolo, nu eram doar simpli muncitori, iar salariul crescuse mult.

  Noi i-am purtat prin toată țara, i-am dus să viziteze ceea ce era mai frumos aici, să ne înțeleagă și alegerea, dar și copilăriile care ...erau un fel de umplutură la anii tinereții noastre! Iar noi, niște popândăi speciali!