S-a dus cel care îşi revendica ”dreptul la linişte”

Poate e prea repede să scriu despre George Gavriluţiu, deşi, după ce l-am vizitat la spital, mi-am spus în sinea mea, foarte-foarte întristat: Doamne, iar voi scrie un necrolog despre un prieten. Se vede că s-a grăbit să-mi adeverească bănuiala, încât acum trebuie să folosesc despre el verbe la timpul trecut: era, fusese, a fost, avea…

Se afla într-un salon unde e de preferat să nu ajungi, asta nu pe motiv de spitalizare, ci pentru bietul peisaj uman pe care ţi-l oferă paturile. I-am lăsat, pe piept, un trandafir, spunându-i: E pentru cel mai mare hoţ de flori din Beclean. Desigur că ştia la ce mă refer: Uneori şterpelea din parcul oraşului câte un lujer de trandafir, îl strecura sub cămaşă şi făcea apoi o vizită vreunei familii prietene, oferind doamnei floarea. De fiecare dată se producea aceeaşi mirare veselă: Cum de nu-l înţepau ghimpii?

Avea bunătatea şi simţul umorului să-mi îngăduie cuvinte dure pe seama lui, pe care, fireşte, nu le lua în seamă, amuzându-se de calificativele pe care i le aruncam (la rândul meu, amuzat), privitor la generozitatea lui şi condiţia sa de poet.

Rareori am întâlnit un om de o aşa politeţe delicat protocolară precum se dovedea a fi George Gavriluţiu. Pesemne că acest comportament provenea din rădăcina lui năsăudeană. Sau poate şi din cele două laturi ale triunghiului său existenţial: Prundu Bârgăului şi Beclean. Un triunghi toponimic, în care şi-a purtat aspiraţiile şi calităţile lui de elev, apoi profesor, director de instituţie, poet, gazetar.

Tot aşa, nu am întîlnit prea mulţi intelectuali aşa de lacomi de carte şi lectură. Avea un cult pentru litera tipărită.

De ce ”Dreptul la linişte”? Acesta e titlul (parcă premonitoriu) al primului său volum de poezie.

Până când va fi să mă mai rabde cerul, nu-i voi putea uita privirea din clipele acelea, când l-am găsit pe patul de spital: o privire care voia să iasă din globul ocular, dar rămânea dincolo de retină.