SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI

Transfigurare şi îndumnezeire

Se apropia timpul ca Domnul să pătimească şi să moară pe cruce pentru mântuirea noastră. El le spusese apostolilor că va fi prins şi batjocorit, chinuit şi răstignit în Ierusalim şi va muri dar, va învia a treia zi. Vestirea patimilor a umplut inimile lor de tristeţe şi teama a cuprins sufletele lor cu îndoiala că Iisus n-ar fi Mesia Cel aşteptat. Pentru ca să le întărească credinţa că este adevăratul Mesia Izbăvitorul şi să nu se lepede de El în faţa crucii, Mântuitorul a dat apostolilor Săi - şi nouă tuturor - un semn al dumnezeirii Sale, schimbându-se la faţă (Matei 17, 1 - 9; Marcu 9,2; Luca 9,28).

La şase zile de la prevestirea patimilor, El s-a retras ca să se reculeagă şi să se roage. A luat cu Sine pe trei dintre apostoli: Petru, Iacob şi Ioan; împreună cu aceştia Sa suit pe muntele Tabor. Acolo, în timp ce se ruga, „... S'a schimbat la faţă înaintea lor; şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele I s 'au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie li s 'au arătat vorbind cu El. " (Matei 17, 2 - 3). Efectul a fost extraordinar! Copleşiţi de bucurie şi de fericire, apostolii ar fi dorit să rămână acolo o veşnicie. De aceea exclamă Petru: „ Doamne bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, Şi una lui Ilie" (Matei 17, 4). Sfântul Evanghelist continuă istorisind că, în timp ce vorbea, i-a umbrit un nor luminos din care s-a auzit un glas care zicea:Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit; de Acesta să ascultaţi!'' (Matei 17, 5). Acelaşi glas s-a mai auzit odată, la Botezul Domnului, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel (Matei 3, 18). Noi o numim Teofania - arătarea lui Dumnezeu.

Nu mult după acestea, norul şi cei doi au dispărut, iar Domnul cu cei trei apostoli au rămas singuri. In timp ce coborau de pe munte, El le-a poruncit să nu spună despre vedenia aceasta „... până când Fiul Omului va învia din morţi. "(Matei 17, 9). Apoi, împreună cu toţi apostolii, Domnul a plecat spre Ierusalim spunându-le pe cale că „... Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor şi-L vor osândi la moarte; şi-L Vor da pe mâna păgânilor, ca să-l batjocorească, şi să-L biciuiască şi să-L răstignească, , dar El a treia zi va învia'' (Matei 20, 18 - 19). Auzind acestea, apostolii s-au întristat, căci nu le venea să creadă suferinţe şi dureri atât de mari. Abia după slăvită înviere, apostolii şi-au adus aminte că toate cele pe care le-a îndurat Domnul au fost scrise în Legea Veche, în prooroci şi în Palmi şi vestite chiar de El, imediat după schimbarea la faţă

într-una din epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel spune că toate s-au scris în Sfintele Scripturi pentru învăţătura noastră. De fapt, Sfânta Biserică face pomenirea minunii schimbării la faţă cu un îndoit scop.

Cel ce-şi pune nădejdea în Domnul, cel ce ascultă şi împlineşte poruncile Lui, cel ce trăieşte în duhul dragostei Sale şi face voia Lui, cel ce II adoră şi Ii slujeşte cu râvnă şi devotament, ,,nu se va lipsi de tot binele". Acesta va lua binecuvântare şi dreptate de la Dumnezeu. Cel ce crede cu tărie în Domnul, va fi răsplătit cu vederea măririi lui Dumnezeu, ca şi cei trei apostoli pe Tabor şi, cu desăvârşire i se va da să-L vadă întru lumina cea negrăită în, în viaţa viitoare. Condiţia esenţială a acestei vederi fericite este ca fiecare să alunge toate patimile, să se împodobească cu fapte plăcute lui Dumnezeu, să aibă mintea luminată şi inima curată de orice păcat, potrivit cuvântului Său: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu''. (Matei 5, 8).

Pe de altă parte, praznicul de astăzi ne arată puterea de transfigurare a rugăciunii. Dacă Fiul lui Dumnezeu - „Dumnezeu adevărat", care era şi om adevărat - desăvârşit, tară de păcat, a simţit nevoia să se retragă în singurătate ca să se întărească în lupta vieţii prin lucrarea rugăciunii şi astfel să rămână în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfanţ, cu atât mai mult avem trebuinţă de ea noi păcătoşii. Ca şi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, rugăciunea are acelaşi efect: ne schimbă faţa sufletului, ne luminează şi ne întăreşte ca să dobândim biruinţa asupra răului. De aceea, trebuie să urmăm şi îndemnul la rugăciune al Domnului care spune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare". (Matei 6, 6).

Mare este taina şi puterea rugăciunii! Făcută din adâncul inimii şi cu concentrare, ea ne ridică deasupra ispitelor şi păcatelor, deasupra puterilor întunericului, ale răului şi minciunii, ale urii şi vrăjmăşiei, ducându-ne în împărăţia luminii, a adevărului şi binelui, a iubirii şi a păcii. Rugăciunea curată, făcută „în duh şi adevăr", izvorâtă din credinţă şi smerenie, luminează faţa sufletului şi face să strălucească în noi chipul lui Dumnezeu tot mai viu şi mai puternic până la asemănarea cu El. Ea purifică simţirile, cugetul şi voinţa, sfinţeşte şi îndumnezeieşte viaţa, ne ridică la Dumnezeu şi ne leagă de El. Prin rugăciune devenim una cu Dumnezeu, ne facem fiii Săi prin har. In colaborare cu voinţa noastră , harul divin ne schimbă întreaga fiinţă, ne face blânzi, buni, drepţi, iubitori, iertători, răbdători, milostivi, cinstiţi, dezinteresaţi, etc, pentru a rupe din suflet rădăcina egoismului, izvorul răului. Rugăciunea adevărată înnoieşte viaţa religios-morală individuală şi colectivă. Ea ne sădeşte, face să crească şi să rodească cugetul bun şi voinţa morală, izvorul faptelor bune. Datorită rugăciunii curate, duhul dragostei lui Hristos cuprinde sufletul ca un rug de foc, arzând neghina tuturor păcatelor şi fărădelegilor.

Pe lângă cei trei apostoli, la schimbarea la faţă a Domnului au mai fost de faţă Moise, marele legiuitor şi Ilie, prooroc din Vechiul Testament. Prezenţa lor la această minune este plină de semnificaţie. Prin aceasta Dumnezeu Tatăl a voit să arate că Fiul Său este cel mai mare proroc şi legiuitor, şi că de El trebuie să ascultăm şi viaţa Lui să o urmăm pentru că El ne-a dat Evanghelia, legea cea veşnică, legea harului, a iubirii şi a iertării (Ioan 15, 12), în stare să ne schimbe fata sufletului. Adevărul acesta 1-a întărit glasul Părintelui ceresc Care L-a numit pe Domnul Fiul Său şi ne-a chemat să-I împlinim voia. In cântări alese, Biserica mărturiseşte astăzi că Hristos Mântuitorul este Dumnezeu adevărat, Care a grăit cu Moise pe muntele Sinai, spunând următoarele: „Acela ce cu Moise de demult a grăit prin închipuire în muntele Sinai, zicând:«Eu Sunt Dumnezeu», Acesta iarăşi astăzi, în muntele Tabor, se schimbă la faţă, arătând chipul cel dintâi cu razele luminii; pentru aceasta, Hristoase, mărim puterea Ta "(Minei - Vecernia zilei).

Strălucind pe Tabor chipul luminos al lui Adam cel căzut pe care l-a îmbrăcat Hristos Dumnezeu pentru mântuirea noastră ne-a arătat drumul drept, urcuşul divin pe care să mergem ca să ne îndumnezeim.

în lumina Taborului Domnul ne-a arătat idealul vieţii creştineşti - îndumnezeirea; El ne-a descoperit metoda pentru realizarea acestui ideal - eliminarea păcatului, ridicarea sufletului şi inimii la Dumnezeu. In sfârşit, Domnul ne-a arătat şi mijloacele pentru atingerea idealului creştin - rugăciunea, reculegerea, meditaţia, contemplaţia, care ne duc la nepătimire, sfinţire şi comuniunea de viaţă cu Dumnezeu. De aceea suntem datori să facem ceea ce a făcut Domnul: să rupem legătura cu păcatul, să ne răstignim patimile şi poftele, să urcăm către realizarea îndumnezeirii noastre, străduindu-ne să devenim din ce în ce mai desăvârşiţi în gând, în vorbă şi în faptă.