SCHIMBAREA LA FAŢĂ

Mare este puterea lui Hristos Domnul care ni se descoperă azi, când prăznuim cu cântări evlavioase Schimbarea la Faţă. Să ne apropiem pioşi de sfânta minune, izvor de lumină şi tărie pentru viaţa creştină, ca să vedem cum şi pentru ce o săvârşeşte Domnul şi ce învăţături putem desprinde din ea.

Se apropia vremea ca domnul să pătimească şi să moară pe cruce pentru noi şi mântuirea noastră. El le spusese apostolilor Săi că va fi prins şi batjocorit, chinuit şi răstignit în Ierusalim, dar va învia a treia zi. Vestirea patimilor a umplut inima lor de tristeţe şi teama a cuprins sufletele lor cu îndoiala că n-ar fi Mesia Cel aşteptat. Pentru ca să le întărească credinţa că este adevăratul Mesia Izbăvitorul şi să nu se lepede El în faţa crucii, Domnul a dat apostolilor – şi nouă tuturor – un semn al dumnezeirii Sale, schimbându-se la faţă (Matei 17,1 – 9; Marcu 9,2; Luca 9,28).

La o săptămână de la prevestirea patimilor, El s-a retras ca să se reculeagă şi să se roage. A luat cu Sine pe trei dintre apostoli – Petru Iacob şi Ioan – cu care s-a suit în muntele Taborului. În timp ce se ruga Tatălui ceresc, „… S-a schimbat la faţă înaintea lor; şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele I s’au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie li s’au arătat vorbind cu El” (Matei 17,2 – 3). Copleşit de bucurie, cei trei apostoli ar fi dorit să rămână acolo pe veci. De aceea Petru exclamă: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici; dacă vrei voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi una lui Ilie” (Matei 17,4). Apoi, în timp ce el încă mai vorbea, i-a umbrit un nor luminos, iar din nor s-a auzit un glas care spunea: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi” (Matei 17,5). Acest glas s-a mai auzit odată, la Botezul Domnului, când Duhul Sfânt s-a coborât peste El în chip de porumbel. Curând după aceasta, norul şi cei doi prooroci au dispărut, iar Domnul cu cei trei apostoli au rămas singuri (Matei 3,18). Coborându-se din munte, El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic din ceea ce văzuseră, „… până când Fiul Omului va învia din morţi (Matei 17,9). Apoi, împreună cu toţi apostolii, Do,nul a plecat la Ierusalim spunându-le pe cale că „… Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi a cărturarilor, şi-L vor osândi la moarte; şi-L vor a pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească şi să-L biciuiască şi să-L răstignească,, dar El a treia zi va învia” (Matei 20,18 – 19). Auzind acestea, apostolii s-au întristat, căci nu le venea să creadă că va îndura suferinţe şi durei atât de mari. Abia după mărita înviere, apostolii, şi-au adus aminte că toate cele îndurate de Domnul au fost scrise în lege şi prooroci şi vestite chiar de El la Schimbarea la Faţă.

Într-una din scrisorile sale, Sf. Ap. Pavel spune că toate s-u scris scriptură pentru învăţătura noastră. De fapt Biserica face pomenirea minunii schimbării la faţă, cu un îndoit scop educativ.

Cel ce-şi pune nădejdea în El, cel ce ascultă şi împlineşte poruncile Lui, cel ce trăieşte în duhul dragostei Sale şi face voia Lui, şi-I slujeşte cu râvnă şi devotament, „nu se va lipsi de tot binele”. Acesta va lua binecuvântare şi dreptate de la Dumnezeu. Cel ce crede cu tărie în Domnul, va fi răsplătit cu vederea măririi lui Dumnezeu, ca şi cei trei apostoli pe Tabor şi, i se va da să-L vadă desăvârşit întru lumina cea de negrăit, în viaţa viitoare. Condiţia esenţială a acestei vederi fericite este ca fiecare să lunge toate patimile, să se împodobească cu fapte plăcute lui Dumnezeu, să aibă mintea luminată şi inima curată de orice păcat, potrivit cuvântului Său: „Fericiţi cei curaţi cu inima,că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Pe de altă parte, praznicul de azi ne arată puterea de transfigurare a rugăciunii. Dacă Fiul lui Dumnezeu, care era şi om desăvârşit – fără de păcat – a simţit nevoia să se retragă în singurătate ca să se întărească în lupta vieţii prin lucrarea rugăciunii, şi astfel să rămână în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu atât mai mult noi avem trebuinţă de ea noi păcătoşii. Ca şi pentru Domnul, rugăciunea are acelaşi efect binecuvântat:Schimbă faţa sufletului, ne luminează şi ne întăreşte ca să dobândim biruinţa asupra răului. De aceea trebuie să urmăm pilda şi îndemnul de rugăciune al Domnului, care zice: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te tatălui tău Care este în ascuns; şi tatăl tău, Care vede întru ascuns , îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6,6).

Mare este taina şi puterea rugăciunii! făcută din adâncul inimii şi cu concentrare, ea ne ridică peste ispite şi păcate, peste puterile întunericului, ale minciunii şi a răului, ale urii şi vrăjmăşiei, ducându-ne în împărăţia luminii, a adevărului şi a binelui, a iubirii şi a păcii. Rugăciunea curată, făcută „în duh şi adevăr”, izvorâtă din credinţă şi smerenie, luminează faţa sufletului şi face să strălucească în noi „chipul” lui Dumnezeu tot mai viu şi mai puternic, până la asemănarea cu El. Ea purifică simţirile, cugetul şi voinţa, sfinţeşte şi îndumnezeieşte viaţa, ridică la Dumnezeu şi ne leagă de El. prin rugăciune devenim una cu Dumnezeu, ne facem fiii Săi prin har. În colaborare cu voinţa noastră, harul divin ne schimbă întreaga Fiinţă, ne face buni, blânzi, drepţi, iubitor,iertători, răbdători, milostivi, cinstiţi, dezinteresaţi, etc., pentru că rupe din suflet rădăcina egoismului, izvorul răului. Rugăciunea adevărată înnoieşte viaţa religios-morală individuală şi colectivă. Ea sădeşte, creşte şi face să rodească cugetul bun şi voinţa morală, izvorul faptelor bune. Datorită rugăciunii curate, duhul dragostei lui Hristos cuprinde sufletul cuprinde sufletul ca un rug de foc, arzând neghina tuturor păcatelor şi fărădelegilor.

Martorii schimbării la faţă a Domnului, au fost Moise – marele legiuitor – şi Ilie – prooroc din Vechiul Testament. Prezenţa la această minune este plină de semnificaţie. Prin aceasta, Dumnezeu Tatăl a voit să arate că Fiul Său este cel mai mare proroc şi legiuitor, de El trebuie să ascultăm şi viaţa Lui să o urmăm pentru că El ne-a dat Evanghelia, legea cea veşnică, legea harului, a iubirii şi a iertării (Ioan 15,12), în stare să ne schimbe faţa sufletului. Adevărul acesta l-a întărit glasul Părintelui ceresc care L-a numit Domnul, Fiul Său, şi ne-a chemat să-I împlinim voia. În cântări alese, Biserica mărturiseşte azi că Hristos Mântuitorul este Dumnezeu adevărat care a grăit cu Moise în muntele Sinai spunând: <> (Minei – Vecernia zilei).

Strălucind pe Tabor „cipul” luminos al lui Adam cel căzut pe care l-a îmbrăcat Hristos Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ne-a arătat drumul drept, urcuşul divin pe care trebuie să mergem casă ne îndumnezeim.

În lumina Taborului, Domnul ne-a arătat idealul viţii creştineşti – îndumnezeirea; El ne-a descoperit metoda pentru realizarea acestui ideal – eliminarea păcatului, ridicarea sufletului şi a inimii la Dumnezeu. În sfârşit, Domnul ne-a arătat şi mijloacele pentru atingerea idealului creştin – rugăciunea, reculegerea, meditaţia şi contemplaţia, care ne duc la nepătimire, sfinţire şi comuniunea de viţă cu Dumnezeu. De aceea suntem datori să-L urmăm pe Domnul: Să rupem legătura cu păcatul, să ne răstignim patimile şi poftele, să urcăm către realizarea îndumnezeirii noastre, străduindu-ne să devenim tot mai desăvârşiţi în gând, în vorbă şi în faptă.