Serafim Duicu, ctitor cultural în patria de cuvinte a Transilvaniei

         Se întâmplă adesea să ne aducem aminte de oamenii dragi sufletului nostru, abia după ce nu mai sunt în viaţă. Şi nimic nu se distruge mai greu decât dragostea pe care un dascăl a reuşit să o sădească în sufletele discipolilor săi.  Mi-a fost dat să-l cunosc pe Serafim Duicu şi să-mi fie  magistru în formarea mea intelectuală, pe vremea când era o mândrie să ajungi student într-o instituţie superioară de învăţământ.

De el mă leagă amintiri plăcute, atât cele petrecute la orele de curs în cadrul Institutului Pedagogic din Târgu Mureş, dar mai ales cele create de minunatele noastre ieşiri pe teren la anchetele folclorice  şi dialectologice organizate la Ruşii – Munţi sau pe Valea Gurghiului, la Caşva ori la Hodac şi prin toate satele acestui ţinut binecuvântat de Dumnezeu pe pământ. Dintre băieţii din grupă, puţini la număr cum s-a întâmplat să fim, mi s-a părut că eram cel mai apropiat de sufletul lui. Poate ni se intersectau gândurile  interesele spirituale. N-am uitat nici excursiile prin ţară pe care le-a organizat, când într-una din ele ne-am oprit şi la Tismana, în faţa casei, unde şi-a petrecut copilăria. Atunci mi-am dat  seama că era casa familiei sale, o casă modestă în care el a văzut lumina zilei, la 6 august 1938, din părinţii Serafim şi Elena. Destinul lui de dascăl împătimit de atâta dăruire, s-a conturat pe parcursul anilor, parcurgând etapele carierei didactice.

Mai întâi a terminat Liceul Pedagogic din Târgu Jiu şi Craiova, obţinând calificarea de învăţător şi  a lucrat ca dascăl la Şcoala mixtă primară nr. 9 din Craiova, apoi a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai’’ din Cluj. Din amintirile sale am aflat că, la admitere a plecat de acasă fără voia părinţilor, cu 300 de lei împrumutaţi de la vecini, întorcându-se acasă cu fişa de ,,admis cu bursă de studii’’. După absolvire, în 1964 a devenit profesor de limba şi literatura română, fiind repartizat la Centrul Forestier din Blaj, pe urmă asistent universitar la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş. Aici  m-am bucurat şi eu de prelegerile şi seminariile sale pline de farmec şi înţelepciune. El mi-a îndrumat paşii spre literatură şi folclor, m-a atras în cercul literar al studenţilor şi mi-a publicat primele încercări poetice în revista ,,Atheneu’’ pe care o conducea.  La cursuri ştia să se facă înţeles şi avea un fel aparte de a vorbi şi de a pătrunde sensul valorilor culturale, luându-l drept model pe colegul şi prietenul său mai învârstă, profesorul univ.dr.Ion Apostol Popescu de la Cluj, unul dintre marii folclorişti din ţară. După ce mi-am terminat studiile la această facultate, am aflat că profesorul Serafim Duicu s-a căsătorit cu Valerica, colega mea de grupă, întemeindu-şi o familie frumoasă, în mijlocul căreia a trăit fericit şi s-a considerat un ,,gorjean ardelenizat’’. După ce şi-a luat doctoratul în filologie cu teza ,,Viaţa şi opera lui Vladimir Streinu’’(1974), Serafim Duicu urcă treptele ierarhiei universitare : lector, conferenţiar şi apoi profesor universitar şi doctor. În 1976 este cadru didactic asociat la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş, unde predă istoria teatrului universal, istoria teatrului românesc şi teoria dramei, iar în perioada 1990-1993 ocupă funcţia de Consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură Mureş.

Timp de aproape un an (30 decembrie 1992-28 august 1993) este promovat în funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Culturii, apoi , între anii 1994-1996 devine directorul Teatrului Naţional din Târgu –Mureş şi rector al Universităţii Ecologice al Universităţii ,,Dimitrie Cantemir’’ din acelaşi oraş. Numele lui Serafim Duicu este legat de câteva societăţi şi fundaţii culturale, precum Societatea Culturală şi Fundaţia ,,Şcoala Ardeleană’’, Societatea Culturală ,,Alexandru Papiu Ilarian’’ şi Fundaţia ,,Vasile Netea’’. S-a stins prea devreme, la numai 58 de ani, când mai avea atâtea de făcut pe tărâm cultural.  În patria sa de cuvinte este cunoscut ca un valoros istoric şi critic literar, poet şi publicist, fiind aşezat în galeria marilor scriitori români. Ori de câte răsfoiesc monografiile sale despre reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, îmi reamintesc de figura fostului meu profesor, de exigenţa şi stăruinţa sa pentru a-şi împlini cu maximă fidelitate o obsesie mai veche, privind iluminismul transilvănean. Din prima perioadă a preocupărilor sale literare datează culegerile de folclor ,,Mureş pe marginea ta’’ şi ,,Du-te dor, cu Mureşul’’, realizate în colaborare cu L.Lădariu şi V. Butiu, şi nu este exclus să fi valorificat şi o parte din materialele pe care le-am cules  noi studenţii. De asemenea, împreună cu Ion Apostol Popescu şi Septimiu Bucur a îngrijit ediţii din scrierile lui Ion Pop Reteganul.

De perioada maturităţii sale creatoare aparţine şi ,,Dicţionarul de personaje dramatice’’, pentru care Societatea Scriitorilor din Târgu-Mureş i-a acordat un binemeritat premiu. A fost redactor al revistei ,,Vatra’’şi al publicaţiei ,,Curierul de Transilvania’’,dar şi colaborator al revistelor : ,,Tribuna’’,,,Cronica’’, ,,Ramuri’’, ,,Convorbiri literare’’, ,,Steaua’’, ,,Transilvania’’, ,,Familia’’, ,,România literară’’, ,,Orizont’’. În palmaresul său literar sunt cuprinse şi volumele de versuri ,,Formele neliniştii’’,  şi ,,Ochi de veghe’’, care vorbesc de un poet talentat, cu o înaltă chemare spre valorile artistice. Alături de cărţile sale de căpătâi stau sute de articole publicistice, note critice şi studii pe care, o parte dintre ele, le-a semnat cu pseudonimele George Eliade şi Sergiu Tismăneanu.  Pentru că timpul n-a avut răbdare cu el să le poată aduna într-un volum, a făcut-o soţia sa Valerica Duicu în cartea postum ,,Feţele cuvântului’’. În semn de înaltă preţuire, numele renumitului om de cultură Serafim Duicu a fost dat unei şcoli din Târgu-Mureş, precum şi Festivalului-concurs de poezie pentru elevi şi studenţi, iar bustul scriitorului străjuieşte Biblioteca Universităţii ,,Dimitrie Cantemir’’ din oraşul de pe Mureş.