Sisif la trezirea zilei

În valea ceţoasă a paginii albe,
din susul ameţitor al paginii albe,
cu munţii în spate, sub avalanşe
coboară.

Din norii ce destramă simboluri,
din zdrenţele soarelui,
aproape frânt stâlpul spinării,
cu braţele proptite în goluri.

Păsări de gheaţă îşi smulg ghearele
din umerii lui, cu carne cu tot,
să nu le îngheţe încă o dată eternitatea,
să mărturisească ele, prin zbor, despre marele Tot.

El însă coboară şi iarăşi coboară,
a zecea, a suta a mia oară,
de foarte sus,
călcând cu tălpile arse pe ghimpii-ntrebărilor,
în noaptea paginii albe coboară.

Încetineşte lunecarea, ce nu-i nici a timpului,
nici a apei, nici a fricii. O învaţă să tacă.
Cu spatele o încetineşte, dimineaţa devreme.
În moarte o-mbracă.