Statul paralel al României actuale

Chiar dacă autorii tac, iar utilizatorii nu-l recunosc, „statul paralel” există, din nefericire. Convine sau nu, faptele vorbesc univoc.

Ce poți spune după ce șefii numiți ai justiției au vorbit de „cooperarea” serviciilor secrete cu judecători și procurori în sentințe din sălile de judecată? După ce alți șefi numiți, ai acelor servicii, confirmă „cooperarea”? După ce se dovedește că generali făcuți peste noapte se organizau în culisele alegerilor? După ce necalificarea unor procurori și judecători sunt atestate, inclusiv de injustițiile comise? După ce se scot pe străzi oameni dezinformați, care protestează împotriva creșterii veniturilor și normalizării legilor? După ce nici credința creștină nu-i mai oprește să vorbească de „penali”? După ce partidul care ar trebui să apere libertățile cere puteri la discreția „șefului” și cătușe pentru contracandidați? După ce Parlamentul – unicul exponent al suveranității naționale – este împiedicat să legifereze? După ce în numele țării ajung să vorbească funcționari mediocri, desemnați pe căi oculte și certați de fapt cu legea? După ce rețele obscure cară falsuri în lume pentru a implica în competiția internă presă, cancelarii, voci din străinătate?

       Sub pretextul „combaterii” corupției – care, în anii „combaterii”, a crescut, iar corupți eminenți îi acuză pe alții de corupție! – s-a instalat un alt stat decât cel prevăzut de Constituție. Creatorul său l-a numit „stat mafiot”, coautorii vorbesc de „stat interior statului”; i-am spus „stat disciplinar”. Sub pretextul „siguranței naționale” – care nu a fost (har Domnului!), pusă la încercare – „statul paralel” prosperă. Cele mai multe regimuri de dictatură au folosit tocmai aceste pretexte pentru a strivi democrația. La noi este originală doar luarea în brațe a devizei independenței justiției, pentru a face din justiție armă a eliminării rivalilor. Parcurgem, ne place sau nu, una dintre cele mai insalubre perioade din istoria democrației, în care decidenți fără valoare reușesc să se agațe de ceva pentru a face exact pe dos.

          De unde această degradare? Ori pe ce față se întorc lucrurile, drama României actuale are sursă eminamente instituțională: însăși organizarea statului favorizează crearea „puterii paralele”. Avem o Constituție ce este, în mare, ca oricare alta din Europa Centrală și Răsăriteană, dar cu funcții rău croite și mecanisme anacronice de selectare a decidenților. De sus până jos ea a lăsat putere unor persoane în detrimentul voinței politice democratice.

         Exemple sunt multe. De pildă, de mai bine de zece ani se constată că ocupanții primei funcții în stat pot abuza de aceasta. Neavând vreo idee care să atragă populația, ei se preocupă să o controleze cu orice mijloc. Iar aceștia fac prozeliți până jos.

Abuzurile sunt posibile în virtutea nivelului de pregătire a șefilor numiți prin mecanismul desemnărilor unipersonale. La acesta se adaugă slăbirea intelectualității și reacția timidă a opiniei publice. Proasta ocupare a funcțiilor de decizie de către persoane nepotrivite ca vederi, pricepere, cultură, la intervenții din umbră, este doar una dintre consecințe.

         Thomas Masaryk spunea că o „democrație fără democrați” nu este agreabilă. România actuală confirmă, în plus, ceea ce spun criticii „post-democrației” din zilele noastre, anume, că pericolul pentru democrație nu sunt atât adversarii ei declarați, cât cei care ajung să o controleze dinăuntru, cu mijloace  de orice fel.

Din nefericire, în loc să înainteze pe calea unui pluralism sănătos, cu alternanță la guvernare și cu guvernare controlată de cei aleși, iar aleșii de alegeri, România a intrat pe mâna unor „șefi”, care numesc alți „șefi”, iar rețeaua „șefilor” a ajuns să creeze „statul paralel”. La nevoie, alegerile sunt relativizate cu pretinsa „voce a străzii”, iar relația „aleși” – „numiți” s-a răsturnat. Cei numiți îi iau  sub control pe aleși și recurg la mașinații în pofida ordinii constituționale.

Este adevărat că de Gaulle a instituit, deloc precaut, o „republică colorată monarhic”, într-o țară, totuși, cu tradiții culturale evident proeminente. Dar butaforia de astăzi, comică, dacă nu ar fi tristă în efecte, de la noi, izbutește să fie altceva. În loc să se înțeleagă că, într-o democrație, funcțiile mai înalte consacră, cu autoritatea specifică, rezultatul selecțiilor la lumina zilei, aceste funcții se interpretează pe sine, evident abuziv, drept „șefii” îndrituite la desemnări unipersonale. Asemenea desemnări nu numai că sunt abominabile și nu se practică de țările în care democrația este funcțională, dar creează malformări pe toată scara administrării.

 Și atunci, nu cumva ar trebui pusă candida întrebare: de ce nu se lasă desemnările în seama alegerii democratice, în cazul primului ministru și al miniștrilor, sau al concursurilor deschise, supravegheate public, în cazul șefilor justiției, ai serviciilor secrete și ai altor instituții? Nu merită ascultat mesajul exprimat democratic al cetățenilor? Nu merită respect alegerile lor, oricare ar fi rezultatul? Nu sunt alții mai potriviți și mai demni de funcții? Trebuie ca juristul să-l fi scăpat de procese pe cel care numește pentru a fi desemnat? Trebuie răsplătiți magistrați care s-au pretat la sentințe dirijate? Trebuie premiată lipsa a orice este important?

Nimic nu justifică numiri după interesele unor persoane. Interesul public nu este interesul unui anumit public. Orice democrație presupune numiri după alegeri curate și competiții deschise. La urma urmelor, de ce trebuie ca o țară să-și irosească energiile în lupta pentru funcțiile cuiva, în loc să producă, să creeze, să discute și să se bucure?

A recunoaște realitatea nu are legătură cu a fi sau nu membru al vreunui partid sau cu ceea ce votezi. Este destul să fii onest pentru a constata ceea ce „statul paralel” a făcut, pas cu pas, cu guvernarea ieșită din alegerile din 2016. Să citim cronica pe care o găsim consemnată în marile cotidiene.

Mai întâi, s-a întârziat cât s-a putut de mult mandatarea formală cu formarea guvernului a coaliției câștigătoare a alegerilor, ca nu cumva să-și poată aplica programul de curmare a sărăciei și de asanare instituțională. Apoi, majoritatea parlamentară a fost împiedicată să formeze guvernul sub motive ce nu se  folosesc în nici o democrație. S-a forțat apoi punerea în guvern a unor persoane de avarie, pe gustul unor forțe ascunse. Mai departe, s-au mobilizat inși avizi de înlocuirea argumentării cu scandalul pentru a proiecta imaginea dezastrului, când nici nu se guvernase propriu-zis. Se dirijează o campanie de defăimare a oricărei idei noi și încercări benefice. Iar când rezultatul nu este blocarea guvernării, se pune în joc măciuca „justiției” creată din 2005 încoace.

Evident, pentru o minte matură, în toate acestea nu este nici politică, nici democrație, ci o răfuială degradantă dusă de „statul paralel” cu realitatea. Deocamdată nu se observă că, în aceste condiții, nici nu se mai poate testa vreo promisiune electorală din motivul simplu că majoritatea parlamentară nu a fost lăsată să guverneze cum a fost votată.

Oricât de delicați vrem să rămânem, trebuie spus că pregătirea lasă de dorit mai abitir la numiții prin desemnările unipersonale. Cine citește ce fac, ce spun și cum gândesc omologii din alte țări, rămâne crucit. Unde sunt stăpânirea de cunoștințe, cunoașterea sensului legii, unde este demnitatea, unde sunt drepturile imprescriptibile, unde este responsabilitatea pentru decizii, unde capacitatea de a conta în discuție? Mulți fac dovada nu doar a apelor tulburi din care provin și a felului cum au fost recrutați, dar și a nivelului de pregătire. Că nu se supun Parlamentului sau altor autorități publice, indică elocvent calibrul lor lamentabil!

Cineva observa că, în România de azi notele slabe decid arestarea sau cel puțin lovirea notelor mari. Desigur, nu trebuie să te urmărească fatal în viață notele la învățătură. Prea s-au nimerit, însă, la „șefii” absolvenți de nivel modest, pentru a stăpâni o țară care are nevoie de cu totul altceva și de altcineva.

Întrebarea care se pune în mod firesc este cetățenească: meritocrația este doar pentru simpozioane? În istorie s-a mai apelat la slab pregătiții societăților pentru a le ține în hățuri. Thomas Mann, dar și Stendhal, au sintetizat  de mult învățătura: nu se rezolvă nimic, dar totul se  încurcă, cu efecte uneori tragice. Este anticipabil și că „statul paralel” de acum, incluzând politica sa internă de prostire și cea externă de excursii, subminează o țară sau măcar îi vor lăsa  noi răni. Căci nu numai corupția, ci și reaua credință, nepriceperea și incultura pot ucide!

Suntem în decembrie și este de observat că „statul paralel” nu are legătură nicidecum cu aspirațiile din decembrie 1989. Nu are legătură nici cu „democrația curată” de care vorbeau Vasile Goldiș și Iuliu Maniu și, în vremuri mai recente, Corneliu Coposu!

<a href="http://www.andreimarga.eu">