Alexandru Jurcan: Crăciun cu mesteacăn

    E primul Crăciun fără tata și simt că nu-ți place, mamă, deși certurile voastre se terminau cu lacrimi, mai ales de sărbători. Disputa izbucnea din te miri ce, mai ales spre înserarea din ajun, când colindătorii se pregăteau să înfrunte zăpezile. Țineai neapărat la cina festivă în familie, doar că tu plângeai deasupra farfuriei, iar eu îmi agitam inutil palmele. Tata mânca tăcut și parcă văd și acum dârele de untură pe barba lui – îi plăcea carnea grasă la nebunie.

   Acum suntem amândoi, ca două stafii tăcute. Ți-a intrat în cap balada aceea japoneză, unde bătrânii sunt duși să moară în singurătatea naturii. Am citit undeva că respectiva moarte are un nume: kodokushi. Că dacă zeul primește noul venit, atunci musai să ningă. Zile întregi am ripostat, n-am acceptat ideea, dar acum așteptăm o mașină care să te ducă în ținuturile finale. Stai pe scaun cu broboada neagră, cu mâinile slabe atârnând duios în lumina slabă. E seara de ajun, dar casa nu mai așteaptă pe nimeni. Fiul unchiului a sosit cu mașina. Ieșim în noaptea umedă. Stau lângă tine pe bancheta din spate. Câini adormiți se împleticesc greoi în lumina farurilor. Ieșim din oraș și luăm calea spre sălbăticie. Pădurea, părăsită de orice lumină, pare depresivă în imperiul nopții, copleșită de umbre cărnoase, aidoma unor viermi mișcători. Tu mă rogi deodată să oprim. Zici să rămână acolo mașina, iar eu să te conduc spre culme. Mi-e sufletul atât de greu, de parcă un bolovan și-a făcut acolo culcuș. Urcăm cu greu poteca potopită de frunze cleioase. Alegi un mesteacăn solitar și te așezi cu spatele sprijinit de tulpina umedă. Îți pui bagajul alături, apoi scoți o pătură. Ne luăm rămas bun. Te îmbrățișez. Miros de lacrimi arse. Apoi, ca la un semn, începe o ploaie dușmănoasă. Știu, așteptai zăpada. Te ridici grăbită și coborâm spre mașină. Tăcem tot drumul. În casă a rămas lumina aprinsă. Îmi spui că pregătești cina de Crăciun. Se aud primii colindători.