AMINTIRI DIN CANADA

Spre deosebire de vin, amintirile sunt mai bune când sunt încă proaspete, calde, aproape întâmplate, încât nici nu își merită pe deplin numele, pentru că sunt ca niște prelungiri ale prezentului, continuu, dintr-un trecut imediat, de peste umăr. Lista acestor nestinse amintiri este bogată în detalii, în amănunte, în senzații și percepții, care, în timp, se mai estompează, se mai șterg și rămân doar câteva de bază, majore, la care se raportează experiențele noastre când mai ieșim din țară, din continent, fără să fim în stare vreodată să ieșim din noi, oriunde ne-am afla. Rămânem ai noștri cu o vehemență ce nu ne aparține. Ba suntem cu mult mai bine conturați, individual, cu ceea ce ne definește, ne caracterizează, ne amenință, atunci când părăsim, vremelnic, locul în care trăim.
Amintiri din Canada, care nu se văd în poze. Le-am înregistrat cu ochii, le-am simțit și le-am trăit ca pentru prima data. Din țara frunzei de arțar, am adus cu mine o frunză verde, dintr-un parc curat, care va rămâne mereu vie în sufletul meu.
În primul rând, orice călătorie cu avionul presupune intrarea în acel aeroport de după pașaport, vize, bagaje, în aeroportul cu lumini, cu parfumuri, cu magazine luxoase. De peste tot, te învăluie, pătrunde și străbate, ca o vrajă, ca din cer, un aer proaspăt, scump, elegant, nobil, din care n-ai mai pleca, n-ai mai zbura. Îmi place confortul de ”duty free”. Oare cum priveau această priveliște a capitalismului, cu cât mai putred, cu atât mai prosper, cei dinainte de „89„… , privilegiații, când călătoreau de la o cortină de fier la una de aur și argint?... Se întorceau și ei, oare, cu acel miros/ aer de ”duty free”, ozonat, fin, ca o seducție?!... Aveau cultura necesară, de a călători cu rezervoarele goale, pentru a fi umplute de frumuseți?...
După aeroport, prima amintire este cea a primului pas făcut pe pământ străin, pe care l-ai ales și care te așteaptă. Odată făcut, pasul e urmat de un mers responsabil într-o lume nouă mereu, ce se descoperă încet- încet. Concret, la capătul celălalt al zborului, în Canada, căutând mașina din parcare, ce avea să ne ia/ preia, am simțit în nări miros de benzină multă, în cantități nesfârșite, de parcă s-a spart o conductă, gata să alimenteze, fără criză, mii și mii în distanțe. Apoi, când am văzut mașina cotind în spirală, în bucle de asfalt, suspendate, pe zeci de benzi, vertical, orizontal, într-o nebunie fără fisură, fără nicio gaură/ groapă, pe jos, pe sus, subteran și suprapus, m-am simțit ca-ntr-un joc pe calculator, la copii, atât de virtual și, totuși, atât de real, acum și aici, învățând drumul drept, cu greu, peste obstacole, teferi până la destinație, butonând cu preocupare, cu pasiune, o frumoasă aventură.
Ceea ce m-a frapat de prima data în Canada a fost întinderea de pământ, nesfârșitul, de parcă oamenii de acolo ar avea pământ din belșug, de dat, de împrumutat. Personaje ca ale noastre, dornice de pământ, din literatură sau din viață, ar fi acolo excepții, de neînțeles. Spații largi între case, drepte, cu nelipsitul gazon, verde, și flori, dintre care se aleg specii de crini portocalii, în tufe generoase, alei, grădini și gospodării îngrijite la linie, la … boloboc. Case pe pământ, cu pământ mult în jur, așezate și bune de locuit, de admirat. Câteva trepte, acolo, la intrare, și, în rest, o bună împărțire a spațiului, practic, eficient. Nimic în plus, dar de toate: piscină, grădină, terasă, balcon. Ca în filme. Îi dau dreptate poetului care spunea despre Canada că, înafară de câțiva zgârie nori de sticlă din orașe, este o așezare lăbărțată, unde casele se întind de la un centru spre o margine cât mai largă.
Un element ce mi-a produs admirație este cutia poștală, nelipsită, la fiecare număr. Vizibilă din timp, cu siluetă marcabilă, de dimensiuni standard, ca un fel de steag dacic ce păzește proprietatea. Eu, care nu mai cred în cutii poștale, în era virtuală, am ajuns la concluzia, acolo, în Canada, că acestea fac parte din patrimoniul personal, că sunt apărate de lege și distrugerea lor sau băgatul nasului unde nu-ți fierbe oala constituie infracțiune. Mă și visam deschizând cu emoție acele bijuterii ce mi-ar fi promis cele mai așteptate scrisori. Visul s-a destrămat când, acasă, mă așteptau plicuri cu facturi și alte reclame comerciale.
În România, chiar de la Bistrița, se tot apără pădurea, se dau legi, se fac controale … de cine și pentru cine? De noi între noi?!... Că pădurea tot se subțiază de la o vară la alta, sistematic. De Sărbătorile de Iarnă, e crimă să tai un brad să ai în casă, potrivit tradiției. Și sloganul: dacă toată lumea ar tăia?... În Canada, mi-aș dori să fiu de Crăciun. Am văzut brazi plantați anume pentru a fi tăiați de Crăciun. Argintii și pe măsură. Unul și unul. Anume pregătiți la marginea pădurii. Vine omul, își taie singur brăduțul, plătește și asigură bucuria celor dragi, din jurul bradului, frumusețea casei gătită/ pregătită de sărbătoare. Ce bucurie! Nu doar de copil. Eu, care prefer să culeg singură ghioceii, decât să-i cumpăr ”legați”, mi-aș dori un Crăciun în Canada. Și pentru atâta lucru. De ce suntem noi mai catolici decât papa?!...
Am fost în Canada în iulie, nu în decembrie. Și acolo sunt șapte ore mai devreme, dar cam o lună și mai bine, ca vreme. Pentru că era cam ca-n iunie, la noi: cu cireșe, cu tei înfloriți. Florile de tei sunt uriașe față de ale noastre. Cel puțini așa am văzut la copacii din curtea bisericii din Kitchener, unde slujește preotul Dumitru Ichim. Teii canadieni plesneau de sănătate, de frumusețe, de parfum îmbătător, parcă erau desenați de un copil fericit. Iar cireșele din Canada au și ele un drum, o poveste. Dacă vrei cireșe, mergi și culegi singur, cum, câte vrei, le plătești și sunt cireșe culese de tine, mult mai bune, proaspete și după o mișcare în aer liber, ca ”La cireșe”. La fel se întâmplă și cu alte fructe și legume. Fermele din apropiere sunt în avantaj. Nu mai plătesc oameni să culeagă, transport, depozitare, piață. Oamenii se bucură de produse proaspete, culese de mâna lor. Doamne, cum se pot gândi la toate în folosul și pe placul omului? De ce impresia este de prietenie și nu de încruntare? De ce oamenii îți zâmbesc fără să te cunoască? Te ajută și îți înțeleg stinghereala? De ce aici se poate? De ce grija față de om se vede și se simte la fiecare pas? Iar omul e calm, răbdător, vesel, amabil, prietenos, cooperant. Mai aproape unul de altul/ unii de alții. Oamenii vorbesc între ei, chiar necunoscându-se. Din toate colțurile lumii. Schimbă două-trei cuvinte și merg mai departe, ca și cum s-ar împăca în fiecare zi și continua să întrețină această stare. Ai voie să fii supărat la prânz, dar n-ai voie să fii supărat la cină pare a fi o deviză de urmat, la orice pas.
Am așteptat ore în șir să urcăm în CN Tower, un turn imens pe cerul din Toronto, lângă stadionul Roger, care se decopertează pe jumătate în timpul unor evenimente. Am stat cuminți, așteptând rândul de mii de oameni pentru vaporul de la Cascada Niagara. Ne-am aflat în trafic la ore de vârf, cu blocaje, soluționate metodic, în ordine, dar n-am auzit pe nimeni enervându-se, trimițând expresii urâte, încasatorilor, șoferilor, cozilor în sine. Am văzut împăcare cu condiția umană. Am văzut că e loc pentru toți. Și toți înseamnă foarte mulți. Condiție protejată și apărată. Siguranță. Simțită. Nu știu cine veghează. Și dacă trebuie să fie cineva de pază. Dar lucrurile funcționează responsabil. Peste tot există indicatoare care se respectă. Conduci mașina, cauți loc de parcare, dar n-ai opri în ruptul capului în dreptul gazului, al apei sau al altor destinații utilitare, chiar dacă incidente, poate, se întâmplă destul de rar.
Am cunoscut o familie de pensionari, în vârstă de șaptezeci de ani, căreia banca i-a dat un împrumut pe treizeci de ani, ca să își cumpere o casă. O societate a lui ”a avea”, din care se desprinde ”a fi”. Pe când invers, dintr-o societate a lui ”a fi”, e mai greu de ajuns la ”a avea”.
Canadienii și românii de-acolo circulă în mașini spațioase, SUV-urile lor de toate zilele, toate cu cutie automată de viteze, fără a se făli prea tare. E ceva obișnuit. De la o stradă la alta, urcă în mașină. Nu știu de ce. Pentru timp? Pentru comoditate? Din obișnuință? De la o intrare la alta într-un complex de magazine, merg cu mașina. De la ieșirea din biserică până la sala socială, care-i la zece pași. E un stil? Un moft meritat?...
Românii din Canada, câți sunt, mulți, se pare, se aleg între ei, mai degrabă decât în patrie, dacă o mai au în sensul ei de aici. Acolo ei sunt olteni, ardeleni, moldoveni, bănățeni. E surprinzător cum se conturează regiunile la distanță, cu trăsături comune, parcă mai bine marcate. E ca și cum Dunărea e una, dar când se varsă în Marea Neagră se desparte în cele trei brațe principale.
Și am mai aflat în Canada lucruri noi. De exemplu, banda de circulat, de la centru, cu cifra ”2”, reprezintă numărul minim de persoane în mașină. Se circulă mai rapid și se micșorează aglomerația. Decât să meargă fiecare cu mașina lui, mai bine se combină la același drum. Mai mult, înainte de orașe, există parcări unde își lasă mașinile cei care vin dimprejur, se grupează, patru-cinci într-o mașină, și merg la muncă. La închiderea programului, vin, își recuperează mașina și se întorc acasă, fără să întârzie, nici la dus, nici la întors.
Atâtea amintiri ce nu se văd în poze. Povestite acum, poartă cu ele o mare cantitate (și calitate) din căldura Canadei. Numai după ce vii de-acolo, unde e cu mult mai cald și umed, iar hainele sunt jilave pe tine, căldura din România lui cuptor e … suportabilă. Și fără aer condiționat. Pentru că în Canada nu se poate fără el. Când cobori din mașină, căldura zilei te frige, de parcă te-ai apropia prea mult de o sobă ce arde.
Dar, am aflat de la oamenii de-acolo că iernile în Canada sunt adevărate. Ca la noi. Altădată. Ninge și cad copaci de greul zăpezii. Copacii liberi într-o natură ocrotită. Dar, am văzut multe ziare și reviste, tipărite, cărți, există. O cultură canadiană, ce mi-a amintit de Antologia de poezie de pe vremuri. Am citit despre cea mai mare scriitoare contemporană din Canada. Se numește Margaret Atwood și s-a născut în anul 1939 în Ottawa.
Când călătorești, te întorci cu amintiri. Dar și cu souveniruri. Pe lângă clasicele brelocuri, vederi, magneți, i-am luat lui Iacob un tricou cu Toronto Raptors, echipa de baschet. Ciocolată specifică nu am văzut. De băut, se bea bere germană. Am văzut și de-a lor, cu frunză de arțar. Numai frunze, totul pare dez-frunzit. Am văzut lume ce doarme în rulote, își duce o parte din viață pe rulotă. Își cumpără iahturi, le parchează în porturi, fără să aibă timp de călătorii. Mai merg din când în când și dorm câte o noapte pe iahtul lor, și atât. Pe lacul Ontario este o insulă destul de mică pentru un aeroport. Și, totuși, acolo aterizează avioanele din cursele interne. Văzute din CN Tower, avioanele par pinguini la plimbare pe o alee îngustă. Am văzut tiruri cu boturi late și oameni ce se fac șoferi de tir, la primul descălecat, până strâng ban pe ban. ( Dolarul canadian este cea mai colorată monedă pe care am văzut-o! Magazinele cele mai ieftine se numesc ”Dolarama”, de la un dolar, pentru fiecare produs. La Cazino, în Niagara, mănânci cât vrei, până ești sătul. ) O privire de ansamblu, de sus în jos și de jos în sus. Ca dintr-un ogar cenușiu, cursa ce străbate America, în lung și-n lat, de la zgârie norii de sticlă până la rulote, o nedescrisă poftă de viață. De viață bună. Am văzut că se poate și așa. A doua oară pe pământ nou, în Canada, după ce anul trecut am fost în SUA. Total diferit. Și n-am văzut decât foarte puțin. Dar multe.
Dacă prin Europa, întâlnești români bucătari, parchetari, constructori, în America, am văzut intelectuali, în număr mare. Aproape toți sunt absolvenți de studii superioare, care au început o viață nouă, indiferent de vârstă. Spunând ca personajul cunoscut: ”Și mâine este o zi!” Una frumoasă, fără nori. Dacă n-ar fi harta cu oceanul, ce stăruie în mintea celui plecat și sună ca un clopoțel câteodată, a dor, ai spune că lumea aceasta e un tot, o apă și-un pământ, la un loc.
Și iar avioane după avioane. Alergare de la unul la altul. De la rând de patru la rând de zece. Avioanele care trec unul pe lângă altul prin cer și surprind punctul de lumină și punctul de întuneric, de la zi la noapte. Linia albă și linia neagră. Printre stele, mai blânde ca oricând. Sfioase. De ziua tatălui meu, 17 iulie, am fost în nori. Zburam. Dacă e adevărată povestea, niciodată n-am fost mai apropiată de el, prin cer, căutându-l.
Cel mai important din toată Canada este că am fost acolo. Și am adus cu mine, din toate frunzele de arțar, o frunză adevărată, vie, pe care am presat-o în caietul meu cu amintiri. Până la viitoarea călătorie.