Amintiri îndoliate

- În dimineaţa aceea blestemată, îşi aminteşte unchiul Ayumu, eram la Tokio, la fratele meu, Itsuki. Nu-l văzusem de mult timp. O noapte întreagă am depănat amintiri. Dimineaţa, când tocmai mă pregăteam să merg spre insula Hokkaido, unde aveam o întâlnire de afaceri, o voce gravă de la un aparat de radio ne-a anunţat dezastrul de la Hiroshima. Am rămas ţintuit pe scaun, ca lovit de trăsnet. De ce tocmai acolo?
Se agită. Îşi şterge transpiraţia cu mişcări neregulate. Ochii par a i se umezi. Afară, norii se ceartă între ei, revărsându-şi lacrimile peste pământul însetat.
- Mătuşa ta şi cei doi verişori, continuă unchiul, se aflau acolo, la soră-mea. Tocmai se pregăteau pentru nunta lui Juro. Şi ce nuntă au avut! Grăbit să nu pierd trenul, am uitat să-mi iau rămas bun de la ei. Nu pot să uit şi n-am să-mi iert asta niciodată! De multe ori mă trezesc singur, în întunericul nopţii, şi-i simt pe undeva, pe aproape, parcă le-aud glasul care repetă la nesfârşit: „De ce? De ce?”
Vreau să adorm, dar somnul nu se leagănă pe genele mele. Norii mai plâng încă. Fulgerele brăzdează văzduhul.
- Stinge lumina, te rog, zise unchiul.
L-am ascultat. M-am aşezat pe fotoliu alături de el. Nu-mi era somn. Cum aş fi putut să dorm? Nici el nu putea să doarmă. Îl chinuiau amintirile. Amarnic îl chinuiau!
O tăcere apăsătoare se cuibări în imperiul întunericului din apartament. Ascultam respiraţia aritmică asemeni unui medic nepriceput sau visător. Trecutul îmi fură gândul.
- N-ai mai văzut-o pe mătuşa, unchiule? mă lupt eu cu liniştea.
- Nu, niciodată, îmi răspunse. Mi-am dorit nespus de mult s-o văd. Să-i spun măcar „La revedere, la revedere pentru un milion de ani!” N-a fost să fie aşa!
- De la cei care au supravieţuit n-ai aflat nimic? insist eu.
- Despre ea şi despre copii, nu. Mi-a povestit vărul Shinji, care a scăpat ca prin urechile acului, cum a fost: „Mamele îşi ţineau odraslele în braţe şi le priveau sfârşitul. Nu puteau face nimic, nici nu le puteau răspunde la întrebările ce-i chinuiau: „<>”
Se opreşte. Plânge. După un timp, continuă printre sughiţuri:
- Marea parte dintre morţii Hiroshimei n-a participat la război. Nici cei din Nagasaki. Nu s-au întâlnit înainte cu dușmanii. Ce rău le-au făcut vulturilor văzduhului? Niciunul! Ştiu. Ei poate au simţit la fel ca noi. Poate au şi plâns când au declanşat furtuna. Sau şi-au acoperit ochii de groază! Nu ei sunt adevăraţii vinovaţi. Ei au respectat nişte ordine ale călăilor istoriei...
- Dar dacă refuzau? îl întreb eu.
- Erau împuşcaţi, în cel mai bun caz, dacă nu schingiuiţi şi arşi de vii. Aşa-i legea...
- Legea cui?
- Legea războiului. Legea Ororii, a Urgiei şi a Întunericului.
Privesc în hăul negru dinaintea mea. Totul tace, doar cântecul sacadat al unchiului mă poartă pe corabia amintirilor:
Soarele cu razele-i speranţe i-au ascuns;
Unde-s copiii? Unde-i soţia? Unde i-au dus?
De ce m-au lăsat cu întunericul la masă?
Unde-s copiii? Unde-i soţia? De ce nu-s acasă?
Se aude soneria. Aprind lumina.
- E verişorul Shinji, zise unchiul, grăbindu-se să-i deschidă.
Am rămas o clipă singur. Lumina becului mă învăluie ca pe fiul ei. Câtă deosebire este între Lumină şi Întuneric! Shinji intră în încăpere într-un scaun cu rotile. Nu l-am mai văzut până acum. E scund, cu părul alb şi cu picioarele amputate. Clipeşte des, iar ochii au o nuanţă nefirească, de spaimă. Mâinile îi tremură.
- El e nepotul meu, zise unchiul.
Mă priveşte o clipă, apoi îmi întinde mâna. I-o văd. E ca un lemn noduros şi uscat. E singur. Singurul care a supravieţuit din acea parte a insulei Honshu.
- Eu sunt omul neliniştii şi al furtunii
Fiul iubirii şi plânsetul urii...
Are glas duios, puţin răguşit. Cântă cu lacrimi amare în ochi şi cu săgeţi frânte în inimă. Unchiul şi cu mine nu mai respirăm. Ochii ni-s cântec şi lacrimi...
Shinji începe să povestească:
- După ce am scăpat, nici eu nu ştiu cum, în inimă mi se înfigeau săgeţile fricii. Mă întrebam când voi urma. În aceeaşi zi? În câteva clipe? Mă gândeam la ai mei. La Osamu, cel mai mic dintre băieţi, care a murit în braţele mele. N-am putut să-l ajut. M-am uitat neputincios la sfârşitul lui. Eram ca lanţul munţilor Gifu. Fără glas. Aş fi vrut să fiu „cercul de foc” al Pacificului, dar am rămas un simplu răzbunător al nerăzbunaţilor, un vulcan de durere şi de suferinţă. Sunt un Asamayama, un Hiroshima sau un Sakurajima al durerii.
Unchiul stinge din nou lumina. Fumează. Fumează şi Shinji. Eu mă gândesc... La ce mă gândesc? Plâng şi mă gândesc, acompaniat de melodia cântată de cei doi la unison:
- Soarele cu razele-i speranţe i-au ascuns,
Unde-s copiii? Unde-s soţiile? Unde i-au dus?
De ce ne-au lăsat cu întunericul la masă?
Unde-s copiii? Unde-s soţiile? De ce nu-s acasă?