Victor Știr: ”Hai să dăm mână cu mână”

Altădată, când lucrurile erau așezate, granițele țărilor stabile așa cum erau, o parte din concetățenii noștri mai că se plictisiseră de cântecele patriotice; întorceau capul gândind „iar cu de-astea?” Erau o minoritate ce-i drept, dar o astfel de afișare părea glazurată  cu un aer de falsă superioritate față de mulțimea care se manifesta normal - adunându-se și bucurându-se deja ce se organiza atunci.

Oameni cu ”carte” au descoperit prin observațiile dinainte de 19 89 că societatea românească era atomizată, prin interdicția adunărilor, că oamenii nu comunicau între ei și fenomenul era etichetat ca un fel de înstrăinare, termen la modă. Pe de altă parte, noi veniți la bloc erau blamați pentru faptul că se adunau în fața scărilor și discutau unii cu alții, ca altădată pe laiță, în fața caselor, la țară. Dacă pe atunci lumea era atomizată, după 1990, fenomenul a devenit catastrofal din acest punct de vedere, concetățenii naștere răspândindu-se pe mai toate continentele, ai cei rămași nemaiavând timp de nimic.

Astăzi, este despre Unirea Principatelor Române - Moldova și Țara Românească - despre 24 ianuarie, zi atât de dragă tuturor românilor care ajungeau să fie împreună, nu toți, în granițele vechii Dacii, după aproape 2000 de ani. Cum se știe, pe firul istoriei s-au risipit mai multe încercări de recreare a unui stat care să amintească de Dacia. Ajunge să-l amintim ce scria Păunescu: ”Mihai Viteazu intră-n catedrală/ Și are harta Daciei în mâini”. Este vorba de alba-Iulia. Datorită grijii pe care au avut-o imperiile megieșe pentru a putea domina formațiile statale mai mici.

În 1859, când condițiile au fost cât de cât mai îngăduitoare, intelectualii patrioți, bine școliți în universități apusene, au avut inteligența și abilitatea să ocolească impedimentele politicilor imperiale și din două Principate să se unească într- un singur stat românesc.

Prin voia Domnului s-a ajuns în anul 1918 la desăvârșirea unirii românilor în frumosul Regat al României care după două decenii a fost sfârtecat de nefericiții aliați Hitler și Stalin. Adevărat este că unirea românească s-a păstrat cu mari sacrificii și adversari mai îndepărtați sau mai apropiați au vizat continuu dezmembrarea României, numai că, până acum ne-a păzit Măicuța Sfântă de astfel de nenorociri, deoarece parte din clasa politică nu se arată întotdeauna prea silitoare la grija de țară.

O privire oricât de grăbită convinge că situația politică internațională este foarte fluidă, că obiceiurile respectării tratatelor internaționale sunt ca și depășite și vremurile sunt tulburi. Păstrarea țării așa cum am primit-o de la părinții noștri și cum e necesar să o transmitem mai departe, trebuie să aibă ca pilon coeziunea dintre noi și dragostea de țară care nu sunt cuvinte goale. Aceasta însemnând, evident, și în afara granițelor un semnal de iubire și respect pentru România, așa cum îl transmit atâția conaționali care sau stabilit și trăiesc în străinătate purtându-se cum au fost bine educați.

Pentru atmosfera viciată din țară, pentru abuzurile care se întâmplă nu este de vină România, ci oamenii politici care s-au străduit să ajungă la conducere și dovedesc că nu sunt vrednici. O țară frumoasă și bogată ca România este privită cu ochi lacomi și de mai marii lumii care nu numai că au ghearele pregătite, dar unele sunt chiar în sufletul țării.

România, ca ființă, trebuie să fie în inimile noastre zi de zi, să o iubim și să-i mulțumim Domnului și  Măicuței Sfinte pentru ea. Românii care au trăit secole sub alte stăpâniri simt ce înseamnă să nu ai o țară proprie. Merită să ne gândim la România, noi și frații de alte etnii, la ce spune David în Psalmul 137: "Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!". Noi, din România, bineînțeles!

Să ne adunăm gândurile cele bune și să spunem toți, cu poetul Vasile Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României”. Domnul să binecuvânteze România și poporul binecredincios!”

Victor Știr