Proza lui I. Slavici și L. Rebreanu în viziunea lui Liviu Petrescu

Teoreticianul, criticul și comparatistul Liviu Petrescu (1941-1999) a fost profesor universitar de literatură comparată la Literele clujene, decan al Facultății de Litere din Cluj (1990-1992), director al Centrului Cultural Român din New York (1992-1993) și al Institutului „Sextil Pușcariu” din Cluj (1998-1999). Cărțile sale mai cunoscute sunt: Realitate și romanesc (1969), Dostoievski (1971), Scriitori români și străini (1973), Romanul condiției umane (1979, lucrarea sa de doctorat, conducător prof. univ. Liviu Rusu), Vârstele romanului (1992), Poetica postmodernismului (1996; 1998).

În anul 1997 a publicat volumul Studii transilvane. Coduri etice și estetice la scriitorii transilvăneni (Ed. Viitorul Românesc, București) din care, așa cum arată și titlul, desprindem câteva trăsături definitorii ale prozei literare românești din Transilvania cu trei direcții: realismul tradițional (după Slavici realismul popular), realismul mitic, ale cărui rădăcini trebuie căutate în creațiile folclorului românesc unde se „va apela și la simboluri și arhetipuri de sorginte biblică, ori chiar gnostică”, și discursul epic textualist. Cercetările lui Liviu Petrescu s-au îndreptat, firește, asupra lui Slavici, Rebreanu, Pavel Dan, Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban și Augustin Buzura în ceea ce privește realismul tradițional și, din nou, Rebreanu, apoi, Blaga, Dumitru Radu Popescu, Sorin Titel, Tudor Dumitru Savu, Horia Bădescu și Eugen Uricariu în privința realismului mitic, pentru ca în direcția a treia (metaliteratura) să facă referiri la romanul Scarabeul sacru (1970) al lui Aurel Dragoș Munteanu, iar în corabia textualistă să-i urce la bord pe teoreticianul Ion Bogdan lefter, și, bineînțeles, pe liderul optezecismului transilvan Gheorghe Crăciun, deopotrivă prozator și teoretician al postmodernismului, precum și pe prozatorul Alexandru Vlad, încadrat mai degrabă la capitolul „intelectualiști și esteți” cu romanele Frigul verii (1985) și Drumul spre Polul Sud (1985).

După ce compară învățătura lui Slavici cu principiul REN al lui Confucius, adică al omeniei (prin aceasta înțelegând, de fapt, „iubirea de oameni”), autorul demonstrează că nădejdea și credința nu sunt suficiente fără iubire, conceptul moral suprem al ființei umane creștine; de aceea, personajele deviază de la ideea cumpătării (Ghiță, Iorgovan, Hubernațl etc.), lipsa de voință, de curaj, moral, de cumpăt sunt exprimate succint în cuvintele bătrânei, mama Anei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” (vezi Moara cu noroc, în Opere, II, p.283). Influențat și de metafizica schopenhaueriană referitoare la voința de putere a individului, care este aservită voinței universale de a fi, opinia autorului este concludentă: Lică Sămădăul dorește să transforme în slugi ascultătoare și fără voință pe cei din preajma sa. Se știe că filosoful chinez recomanda ca individul să nu se înalțe niciodată mai presus de condiția sa socială, să respecte ceremonialul specific rangului său; de aici, și cumpătarea (stăpânirea de sine), decența, buna-cuviință, curățenia sufletească, moderația, calea de mijloc și evitarea extremelor multora dintre personajele lui Slavici. Nădejdea și credința nu sunt suficiente fără iubire.

Tema mezalianței, căsătoria cuiva cu cineva de o condiție mult inferioară este cultivată și de Rebreanu, numai că „gura satului” este o instituție socială de care protagoniștii trebuie să țină cont. N. Manolescu zice că, deseori, la Slavici și Rebreanu, colectivitatea face legea. Liviu Petrescu s-a oprit la Rebreanu mai mult la misticismul lui Apostol Bologa, influența literaturii ruse fiind evidentă, Ion fiind un roman tolstoian, iar Pădurea spânzuraților influențat de scrierile dostoievskiene.

Referitor la Apostol Bologa, Liviu Petrescu îl citează pe Rebreanu, în privința celor trei etape (atitudini) pe care acesta urma să le parcurgă: „1. Apostol e cetățean: „Omul nu e nimic decât în funcție de stat”; 2. Apostol devine român: „Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamțul presupune o dragoste frățească; 3. Apostol devine om: „În sânul neamului, individul își regăsește eul său cel bun, în care sălășluiește mila și dragostea pentru toată omenirea”. (apud Al. Piru, Liviu Rebreanu, p. 62). Eroul este șovăielnic, dar privirea lui Svoboda îl urmărea ca o obsesie (românul făcuse parte din tribunalul care l-a condamnat pe ceh la moarte.); de-abia după execuția acestuia va fi cuprins de incertitudini. La acestea, se adaugă și replica lui Gross: „nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid un camarad”, care îl va descumpăni și mai mult. Opțiunea lui, ca, de altfel, și a unor personaje ale lui Slavici, nu se îndreaptă spre codul moral al datoriei (Ardealul fiind sub dominație austro-ungară), ci spre legea iubirii.

Într-un anume fel, biografia spirituală a lui Tolstoi se poate asemăna cu cea a lui Bologa susține comparatistul Liviu Petrescu. La șase ani, Apostol, în timp ce rostește o rugăciune, are impresia că l-a văzut pe Dumnezeu, iar îndoielile autorului romanului Război și pace în privința existenței divine, speculând și opoziția lui Isus față de legea lui Moise, le va avea și eroul rebrenian, numai că postulatul moral al supunerii față de sistem, adică principiul datoriei, este valabil doar în deviza „Apostol este cetățean”. Insul nu-și poate găsi împlinirea decât în cadrele colectivității, omul singur se pierde. Întors în Parva, Apostol constată că aici, în mijlocul naturii, statul este „privit ca un vrăjmaș”; individul izolat nu poate supraviețui, de aceea, este bună calea subordonării. Se știe că Tolstoi va abandona principiul datoriei, al supunerii față de stat, cele două coduri morale se opun: pe de o parte disciplină și obediență, iar pe de altă parte iubirea; inițial, la Bologa primează datoria și mai apoi acela de bun român. El îl va judeca pe Svoboda cu cugetul împăcat, dar mesajul acestuia, care „cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să vorbească oamenilor o izbândă mare” este descifrat în vorbele și privirea lui Cervenko: „Suferință ne trebuie, multă, imensă… Numai în suferință crește și rodește iubirea cea mare, cea adevărată și cea biruitoare”. Bologa va deveni din bun cetățean un bun român; iubirea frățească față de neam va ieși biruitoare. Acum, dezertarea nu mai este condamnabilă pentru Bologa, „o încălcare a principiului loialității față de stat”, de data aceasta are și argumente care să-i justifice hotărârea. Îi spune lui Varga: „Am însă o credință vie în suflet… […]. Și dacă ea îmi va porunci să trec… să… dezertez la inamic, la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată…”. „Legea iubirii universale înseamnă […] strădania de a converti și ura în iubire”. De aceea, Apostol încearcă să se împace cu Pălăgieșu și Marta. Modelul lui este Andrei Bokonski care se hotărăște să-l ierte pe Anatol Kuroghin pentru jignirea adusă, dar și pe Natașa pentru infidelitate. Principiul iubirii învinge principiul datoriei, cumpătării și al cumințeniei.

Liviu Petrescu încadrează romanul Ion în realismul mitic. Rebreanu scria că se gândea de mult timp „la un roman care să cuprindă întreaga problemă a pământului”, mai cu seamă că „problema se înfățișa deosebit de cele trei mari ținuturi românești”. Universul artistic al lui Rebreanu este urmărit de L. Petrescu în patru particularități când vine vorba de romanul Ion: 1. „înclinația spre tragic; 2. reprezentarea Absolutului în chip esențial ca o coincidentia oppositorum; 3. o viziune de tip organicist: 4. principiul linearității timpului”. După Liviu Petrescu, din punct de vedere stilistic, „spiritul ardelean se înscrie (…) pe coordonate ale apollinismului roman”, dar la Rebreanu „precumpănește […] o componentă culturală diferită, a cărei proveniență ține mai mult de substrat, decât de moștenirea romană, componentă care stă sub semnul nelimitărilor abisale ale dionisiacului”.

Exegeza clasică vedea în Rebreanu „un exemplu desăvârșit de vocație epopeică” (Lovinescu, Călinescu), insistându-se pe caracterul ciclic al anotimpurilor”, pe „repetiția mitic-ritualică a gesturilor ori pe repertoriul de situații arhetipale”. Lucian Raicu invoca „modelul dramatic de construcție epică” în cazul romanelor lui Rebreanu, „organizarea acțiunii în jurul unor nuclee de maximă tensionare”. La rândul său, Nicolae Balotă în De la Ion la Ioanide (1974) vede un „sens tragic al existenței”, „un univers în care se nimicesc vieți, deci valori, de aici tragedia”. Aceeași viziune tragică „îl vizitează și pe Manolescu în Arca lui Noe, deși pleacă și el de la „viziunea epopeică”, opinie împărtășită de Ion Vlad și Mircea Muthu.

2. Prin dionisiac se depășește optimismul raționalist, apropiindu-se de tragic, „o înțelegere a Absolutului sub forma unei coincidențe a contrariilor, coincidentia oppositorum”. Atenția lui Liviu Petrescu se oprește la două interviuri pe care Rebreanu le-a dat în ziarul Buna-Vestire din 26 martie 1938, și în Adevărul literar și artistic din 25 decembrie 1938, cu privire la „țelurile și programul său estetic”. Rebreanu vorbește aici despre un realism „nou, al unui realism al esențelor” prin care să redea, totuși, „imaginea globală a vieții, ca unitate a contrariilor”. „Crucea strâmbă”, descrisă la începutul romanului, este un simbol ce totalizează extremele: „pe de o parte calvarul, suferința și moartea, pe de altă parte resurecția și afirmarea, în eternitate, a vieții biruitoare”. Dar crucea este făcută dintr-un copac, care, prin măr de pe pământurile lui Ion, este un semn „pentru marile întâmplări ale vieții triumfătoare”. Sub un măr pădureț, Ana aduce pe lume pe nefericitul urmaș al lui Ion. Sub un măr se consumă și scena de dragoste dintre Ion și Florica, unde s-ar fi putut zămisli un alt urmaș al lui Ion. Silueta mărului se suprapune cu cea a nucului, învestit cu semnificații funerare. Sub un nuc, Ion își dă duhul, după ce va fi străpuns cu sapa de către George. Romanul poate fi citit ca o dublă poveste „despre vrajba adâncă și ura înveninată între Ion și Vasile Baciu (vrajba pentru pământ) și între Herdelea și preotul Belciug (vrajba pentru locul de casă), fiecare cu deznodăminte diametral opuse: fie o luptă până la capăt, până la distrugerea reciprocă (în cazul urii dintre Ion Vasile Baciu) și concilierea totală (în cazul urii dintre intelectualii satului)”. Tehnica contrapunctului este folosită și în cazul dramei sentimentale a lui Ion când trebuie să decidă între Ana cea bogată și Florica cea săracă, dar plină de nuri, precum și drama sentimentală a Laurei, care trebuie să decidă între dragostea romanțioasă pentru Aurel și dragostea casnică, mediocră, dar cu mult mai solidă a lui Pintea. Ion și Laura acționează „să nu asculte de imboldul inimii lor, ci să urmeze sfatul unei bune chibzuințe”. Decizia lui Ion îi va aduce regrete amarnice și nefericire, iar a Laurei va însemna prosperitate și mulțumire. Așadar, după Liviu Petrescu, creația rebreniană se raportează la „componenta dionisiacă”.

3.Viziunea de tip organicist se regăsește, în privința „problemei țărănești”, sintetizată în discursul de recepție la Academia Română din 29 mai 1940 (Laudă țăranului român). „Pentru toată lumea – scrie Rebreanu - țăran este sinonim cu român”, lucru aprobat mai cu seamă de sămănătoriști, dar Rebreanu se va depărta de această doctrină și de mișcările culturale tradiționaliste, susținând că „nu principiul moral organizează în fapt viața sufletească, ci […] rațiunile naturale”. Mobilurile lui Ion și Petre Petre se înscriu în sfera instinctualității, a pasiunilor oarbe”. Ei sunt atașați de pământul natal. „Țăranul – zice Rebreanu – e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național”; el „nu pleacă, nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul său ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini”. (n. n., Din păcate, astăzi, peste patru milioane de români au luat drumul străinătății și nu se știe câți dintre ei se vor mai întoarce; aceasta este adevărata tragedie!). Într-o însemnare din Jurnal, datată 21 martie 1940, Rebreanu scria că intenționa să creeze un roman, „o epopee a vieții românești”, cu titlul Păcală și Tândală; Păcală urma să „ilustreze voința și idealul abstract, o voință și un ideal ce, în planul existenței cotidiene, avea să pășească pe calea compromisurilor”, iar Tândală „ar fi arătat fermitatea și tăria de a trăi idealul până la capăt”. „Păcală ar fi compromisul, Tândală adevărul. Păcală minte, Tândală spune totdeauna adevărul; unul realitatea, celălalt adevărul și iese prost”.

4. Componenta stilistică dionisiacă a operei rebreniene este privită de Liviu Petrescu „sub aspectul modelelor temporalității”. Ideea de ciclicitate a existenței se aplică în special romanului Adam și Eva, dar punctează el, în romanul Ion „structura temporalității” este „esențialmente lineară” pe axa orizontalității. Viața merge necontenit „înainte”, cum se exprimă Titu Herdelea, dar nimeni nu poate preciza în ce direcție. „Axa verticalității are menirea, zice criticul, de a configura o dimensiune ontologică a iluzoriului”. Scena finală, cu hora din bătătura Todosiei lui Maxim Oprea, cu ocazia sfințirii bisericii celei noi, înălțată prin osteneala preotului Belciug, ne amintește de capitolul întâi, Începutul, cu hora duminicală obișnuită ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic în intervalul dintre cele două capitole, doar „Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul”. Urmele se șterg, „suferințele, patimile, năzuințele (…) se pierd într’o taină dureros de necuprinsă”. Vremea își vede, netulburată, „de ritmurile sale ascunse”. 

„Prin Rebreanu, zice Liviu Petrescu, vocația dionisiacă, de substrat, a sufletului românesc s-a afirmat încă o dată, cu o forță și coerență rareori egalată, în literatura veacului nostru”.