Alexandru Daraban: La noi, comuniștii (securiștii) au făcut capitalismul

În România postcomunistă, una dintre cele mai persistente și incomode idei este aceea că tranziția la capitalism nu a fost realizată de o burghezie autentică, de antreprenori formați în competiție liberă, ci de foștii activiști ai Partidului Comunist și de cadrele Securității. Formula „comuniștii au făcut capitalismul” nu este doar o figură de stil amară, ci o cheie de interpretare a modului specific, distorsionat și adesea injust în care s-a construit economia de piață românească după 1989.

În mod paradoxal, prăbușirea regimului comunist nu a însemnat și prăbușirea elitelor sale. Dimpotrivă, multe dintre acestea s-au reconvertit rapid, folosindu-și avantajele acumulate în vechiul sistem: accesul la informație, relațiile de putere, controlul instituțional și lipsa de scrupule formate într-un regim în care legea era subordonată partidului. Securitatea, în special, a reprezentat un rezervor de capital social și strategic fără egal. Ofițerii și informatorii știau cine ce deține, cine ce poate pierde, cine poate fi șantajat și cine poate fi cooptat.

Capitalismul românesc s-a născut, astfel, nu din competiție, inovație și merit, ci din privatizări netransparente, devalizări și transferuri de avuție publică către mâini private bine conectate. Fabrici, terenuri, resurse naturale și bănci au ajuns la prețuri derizorii la cei care, cu puțin timp înainte, administrau „proprietatea poporului” în numele partidului. Statul comunist a fost jefuit chiar de foștii săi paznici, care s-au transformat peste noapte în „oameni de afaceri”.

Această continuitate a produs un capitalism fără etică și fără reguli clare, un capitalism de cumetrie, în care succesul economic nu depindea de competență, ci de relația cu statul. Legea nu a fost un arbitru neutru, ci un instrument flexibil, adaptat intereselor celor puternici. În locul unei rupturi reale cu trecutul, România a trăit o metamorfoză a vechii puteri: aceeași oameni, alte costume, același reflex al controlului.

Mai mult, această tranziție viciată a afectat profund încrederea socială. Pentru cetățeanul obișnuit, capitalismul nu a apărut ca un sistem al oportunităților, ci ca unul al nedreptății. Libertatea economică a fost asociată cu jaful, iar piața liberă cu îmbogățirea suspect de rapidă a unei minorități. De aici și nostalgia paradoxală față de comunism, nu ca regim politic, ci ca promisiune de egalitate relativă, chiar dacă săracă.

Faptul că securiștii au devenit capitaliști a compromis însăși ideea de capitalism. În locul unui sistem care să stimuleze inițiativa și responsabilitatea, s-a instaurat un model oligarhic, dependent de contracte cu statul și de protecție politică. Antreprenorul autentic a fost marginalizat, iar munca cinstită a rămas rar răsplătită pe măsura efortului.

Astăzi, la peste trei decenii de la 1989, efectele acestui început strâmb sunt încă vizibile. Inegalitățile profunde, corupția endemică și slăbiciunea instituțiilor nu sunt accidente, ci consecințe logice ale unui capitalism născut din comunism, nu împotriva lui. Fără o clarificare reală a trecutului și fără o asumare a acestei continuități toxice, capitalismul românesc riscă să rămână, pentru mulți, nu o promisiune de libertate, ci o confirmare a faptului că puterea se schimbă, dar nu se pierde.

În concluzie, afirmația „la noi, comuniștii (securiștii) au făcut capitalismul” nu este doar o constatare istorică, ci un diagnostic moral. Ea explică de ce capitalismul românesc este adesea perceput ca nedrept și de ce democrația economică rămâne fragilă. Adevărata tranziție nu este doar una de sistem, ci una de valori – iar aceasta este, poate, cea mai grea de realizat.