Literatură și destin

       Scriind poezie, eseu și roman, în limba română, deși trăiește de mulți ani în Germania, Damaschin Pop – Buia, născut la Maieru, județul Bistrița- Năsăud, absolvent al Facultății de litere, secția franceză-română, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, păstrează legătura cu patria literară, publicând adeseori în reviste de specialitate și continuând să-și definitiveze opera.

     De data aceasta, ne oferă un roman, intitulat „Onișor” și apărut la Editura „Pim”, din Iași, în anul 2025. Punctul de plecare îl constituie o statistică îngrijorătoare, care arată că media de vârstă a românilor decedați înafara granițelor naționale, după 1990, este de 44 de ani. Nu știm dacă scriitorul și-a dorit să ilustreze acest fapt sau pur și simplu un caz din locul natal confirmă soarta multora dintre cei înstrăinați. Romanul „Onișor” prezintă destinul unui tânăr, intelectual în formare, care ia calea străinătății, în căutarea unui trai mai bun, crezând într-o viață ca-n filme, într-o himeră, în împlinirea altor vise. Acest timp de literatură, inspirată din viața celor ce au ales un așa-zis exil, există și își are proprii adepți. Merită de luat în seamă, pentru că, în curând, s-ar putea să dispară condițiile obiective, de urmărit, ca un erou din plecări europene. Evoluția economică, socială, politică sau culturală anticipează o reașezare a factorului uman, fie din interdicții, fie din convingere, fie dintr-o prosperitate suficientă, pentru a nu mai pleca de-acasă. Ion Vlasiu scria, în celălalt secol, „Am plecat din sat”, din aceeași posibilă serie a dezrădăcinării, de alt tip.

      Construcția romanului „Onișor” este clasică, alcătuită din două părți, fiecare cuprinzând un număr de capitole, ce delimitează etape ale acțiunii, în jurul personajului principal, desigur, nimeni altul decât Onișor. În buna tradiție a romanului, avându-l drept model pe Liviu Rebreanu”, „Onișor” începe și se termină cu o copilărie, prima dată a lui însuși, apoi a fiului, proaspăt născut, care îi duce numele, în continuare. Un final în care cade cortina trist și, totodată, un final deschis, întrezărit senin, prin sensul vieții care merge mai departe. Personajul Onișor este foarte bine cunoscut, analizat, creat și urmărit de către narator. Exact de la sursă, din locurile natale. Prima parte îl duce pe Onișor până ce intră la facultate, în București. Apoi, se întâmplă hazardul. Fire sensibilă, naivă și vulnerabilă, tânărul plecat să studieze se lasă atras de mirajul străinătății, la îndemnul prietenului său, Gelu, deja plecat în Franța. Și nimic și nimeni  nu-l mai oprește pe Onișor să-și urmeze aventura. Nici părinții, Ilie și Tecla, nici Valentin, fratele, ce studiază medicina, nici iubita, Flavia. Toți asistă neputincioși la decizia lui Onișor, care îi va fi fatală. Ajunge la Paris, lucrează într-un depozit de biciclete și un accident de muncă îi curmă viața. Este adus în țară, înmormântat, în pagini greu de suportat, de citit, de neexplicat, din punctul de vedere al sorții nedrepte. Flavia va da naștere unui copil, ce va mai lua din durere, numit tot așa, cu alint, precum a fost și „Onișor”. Romanul se încheie, astfel: „Urma ora la care se bătea toaca la biserică. Oare ce avea ea să mai anunțe?”

     Această carte a lui Damaschin Pop-Buia tratează o temă de actualitate, a înstrăinării și a luării căii exilului, după 1990, dar conține multe elemente ale culturii naționale și universale, presărate într-o curgere a textului, lină, blândă, ca o apă liniștită de munte, până a nu fi tulburată, într-un mod nedorit, nefast, nedrept. Este un fel de jurnal inversat, din prezent în trecut, bazat pe multe amintiri, pe răscoliri, pe care autorul le are încă nestinse, calde în memorie. Astfel își amintește de viața de-acasă, în calitate de scriitor plecat, la rându-i, în străinătate. Firește, lucrurile s-au mai estompat, Europa este o uniune, cetățenii au aceleași drepturi, dar distanțele rămân. Cu privirea spre dealurile de-acasă, naratorul folosește indici de nume geografici, care se abat ușor de la original, ceea ce, însă, nu-i face de nerecunoscut. Baieru, Bângeorz, Amieș, Bodna, Lăsăud nu fac să dispară autenticitatea operei.

     Pe lângă roman al unui destin, „Onișor” mai este și  al ideilor. Pagini întregi sunt gazdele comentariilor despre literatură: „Hermann Hesse ar fi rămas mare doar prin această carte („Lupul de stepă”), că reușește să te cucerească și să te țină lipit de ea. (...) Și eu i-aș fi dat Premiul Nobel”, spune Onișor, ce-și petrecea zilele de adolescent citind și povestindu-i Flaviei gândurile sale. Apoi, ajuns la Paris, face o listă cu nume de români de rezonanță, care începea cu Eugen Ionescu și Emil Cioran. Ar fi vrut Onișor să meargă și în Germania, pentru că știa  limba germană, pe lângă cea franceză, și chiar face câteva demonstrații de proverbe, de expresii și alte cunoștințe. Toate acestea parcă sunt anume scrise pentru ca destinul frânt al unui tânăr instruit, citit și educat să ridice mult  mai multe întrebări în fața destinului implacabil. Întoarcerea la înțelepciunea populară, la sfaturile de acasă nu contenesc să ofere o lecție de viață. Superstițiile, păcatele ce se cer ispășite peste generații, așază romanul și într-o zonă antropologică.

     În concluzie, Damaschin Pop-Buia se înscrie în tradiția romancierilor din Bistrița-Năsăud, a scriitorilor cu rădăcini în lumea satului, cu experiența distanței pe care a luat-o față de specificul național, privind din Germania spre literatura română, cu „afinități elective”,  rămâne un rafinat cunoscător al  limbii, culturii și literaturii franceze, de care nu se va lecui niciodată, toate acestea oferindu-i suficiente motive să scrie și, „cu lumina lui”, să „sporească a lumii taină”.