Poezii de Damaschin Pop-Buia: Cu cuvintele la plimbare

            Autor al multor volume de poezie publicate până în prezent, Damaschin Pop-Buia, poetul, în anul doi al covidelii-virotice, iese pe piața cărții cu placheta intitulată cum mai sus – cu nimic forțat, decât vădita molipsire cu zburătăcitele prepoziții „cu...- cu... - cu”. (În cuprinsul volumului, însă, deloc nu este vorba despre „singurătatea stingherului” păsăroi.)

            Am stabilit, prin efracție cronicărească, specifică numai judecătorilor literați, faptul că placheta are două conducte lirice de temelie, cuvintele, ca bază a exprimării poetice, și copilăria, drept bază în cazul când amintirile năpădesc și-ți fac memoria „surcele” și „stele”, iar stelele, „confetii ca de lemn”, te copleșesc (p. 29). În interiorul cărții avem de-a face cu „etimoni” ce definesc nuanțele și tinderile către inefabilul, vai!, deseori invocat de autor, dar rareori atins: din simplul motiv că nu i se dă, nu i se arată... Cine ar trebui să declanșeze această „explozie” de nemaivăzuturi, chiar daimonul ar putea fi – că tot e invocat Nichita Stănescu (în forma atribut, la pag. 34) – ba, însuși Domnul, oarecum, la modă, dar mascat, nu de puține ori chemat ca „martor” extraterestru la cele întâmplate, pământești:

            „nu știu de unde s-o iau/ perdeaua asta de gânduri care urcă/ ori stă ea să coboare/ mă întrebi tu/ sclipind din vârful degetelor/ oglinzi răsfrânte-n aburi înălțători// te crezi cu mâinile în cer și degete de flori/ nu știi de unde să mai scoți asul acela” (compas, p. 44); „se bătea de clopotul amiezii/ când citeam pe îndelete și sorbeam din priviri/ gândurile/ cele spuse și cele mimate doar pe buze// pe când trecerea prin fața noastră/ a mii de bilduri libere de teatrul de azi/ când nici Ionescu și nici Becket/ nu ne păreau absurzi/ ba dimpotrivă ne amuzam că stăm de vorbă cu/ cântărețe chele/ ori/ din când în când să-i mai dăm o șansă/ lui Godot/ când așteptarea ne era deschisă la culoare...” (altcândva, p. 107)

            Un vers notabil: când așteptarea ne era deschisă la culoare... Am remarcat în pagini încă ceva demn de reținut, subtile versuri rustice: „în coaja timpului/ pe ici pe colo/ câte-o nucă/ îți face cu ochiul” (p. 34). În contrapartidă lirică, mimând scripția continuă, formă lipsită de orice fior liric: „numaiînceteazăploaiaastamăruntă”..., cu totate experimentările sintactice, surprind: „te văd sprijinit pe silabe/ abandonat în cântare/ de pe fața ta/ strălucind căzut-au în visare/ boabe de rouă/ vers și cântare” (s.m., V.R.).

            Invocarea cuvintelor, precum și a copilăriei (și co-copilăria) înăspresc puterea de percepere a textelor, pentru că evocarea este insistentă, întoarcerea în timp frânge visarea, o aducere din memorie în prezentul contunuu, iar hegemonia actelor memorative devine megasuverană: „să o iei de la capăt/ pur și simplu/ întîrziind peste dealuri/ sprijinind frunți de munți/ cum te vedeai prin ochi de copil/ răsfoindu-te peste ani mulți și buni”, doar că de fiecare dată: „nu mai știi precis despre ce poate fi vorba” (p.5). Toate se petrec „pînă ce/ lumina (...) va cădea peste pașii cleioși/ în zigzag/ într-un strigăt de copil/ nătîng și/ neînțărcat” (p. 6). Dorul de ținuturile natale este zdrobitor, spiritele sunt încorsetate – poetul plecând din România în 1992: „mă uit înapoi stingher// peste înaltul clădirilor/ din Frankfurt/ mîinile mi se întind a măguri”, până și exprimările în termeni regionali produc emfaze – măgurile reprezentând în relief culmișoare muntoase, țuguiate, acoperite de păduri și bungete: „...vrafuri de amintiri/ purtate în sîn/ mi-e dor/ să mai port/ sfetărul acela cavisîn/ .../ mai ales/ la liniștea lămpii/caligrafic cu umbre între litere/ după fiecare dintre ele/ se odihnea un oftat/ ori/ cum bine ziceai tu/ un sughițat” (p. 7-8). Pe alocuri, tot pândit de doruri evocă și cântă epopeic în ritmuri mioritice: „ești de hârtie/ de călimară/ de limbă de foc/ de busuioc/ de agheasmă uscată/ pe buze arse/ între castanele/ în cădere/ în cadență de iureș/ de zmeură...” (p. 11)  Vezi și amintire cu mamă și toamnă, p. 10.

            Dintr-un astfel de peisaj liric fantast, dar neinventat, ci aievea, nu puteau lipsi „tablourile” idilice, în doi, numai în doi: „ai privit în urmă fără pic de mânie/ te-ai luat de mână și te-ai purtat pe luncă/ într-un gest parfumat de esența secundei în doi/ te-ai întins de-a ascuțișul clipei/ și de-a rotundul ceasului/ de ori nenumărate/ te-ai luat de mijloc și te-ai ridicat/ din fum de frunze/ și vreascuri uscate îndelung ferecate/ fuior nesfîrșit de așteptări...” (p. 13). De rândul aducerilor aminte țin și versurile: „cozonaci odihneau pe masa bunicii”, „eram împrăștiați prin piața cea mare/ cumpăram cuvinte”, „te văd sprijinit pe silabe”, „tare-aș vrea să-ți spun o poveste/ cu ciobani miorițe ori prințese alese/ cu dealuri domoale” etc... Am întâlnit și derapaje lirice, defectări probabil săvârșite din grabă: „...doamne/ de unde le mai sughiți pe toate...”, „la mijloc de eu și tu/ luminat de făclia unui timp/ forfecat între atunci și amu...” (s.m.), „...timpi/ retezați precum sabia aceea de deasupra capului/ neplecat”, „te ascunzi după garduri pridvoare/ în care nici lui și nici ție/ umbra nu vă trece de picioare”, „...simt cum scap din cleștele ei (viața – s.m.)/ cum mă fac de altceva/ dincolo de ea/ și dincolo de mine”..., ca să nu mai amintesc redundanța, oarecum ceremonioasă, din tiltu.

            Pe de altă parte, o fi trăind Damaschin Pop-Buia în Germania, însă filoanele de metafore sfioase, ca la Hölderlin, tot românești sunt, așa cum copilăria vegheată de satul natal pare a fi și zmeul liric, și frumoasa din pădure a poeziei: „la urma urmei/ chiar și aici la umbra țevilor de eșapament/.../ tu rătăcești încă pe dealuri/ printre frunze lucii/ de viță de vie” (p. 19).

            (În timp ce scriu, primesc un telefon din partea unui prieten care îmi comunică bucuros că poetul Ion Mureșan este încununat cu Premiul Național de Poezie „Lucian Blaga”, la Alba Iulia/ Lancrăm. Vorba lui Ioan Alexandru: Iulia Alba nu ne-a dezamăgit niciodată... – la 11 iulie 2021. Asta-i poezia!... Adaug aici, încărcat de lirism nou, scurta notă biografică – Damaschin Pop-Buia: S-a născut în 1961 în localitatea Maieru, jud. Bistrița-Năsăud; este absolvent al Facultății de Litere, secția franceză-română, a Universității „Al. I. Cuza” din Iași; este autor al mai multor volume de versuri, membru al Asociației Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud; din 1992 s-a stabilit în Germania, unde domiciliază și în prezent.)

                                                                                                              Virgil RAȚIU