Damaschin Pop-Buia: Este el, nimicul, oare chiar nimic?

            Ce-ai mai făcut între timp, domnule? Nimic. Ori, ce mai nou, Ioane? Nimic. Ce-i de făcut? Nimic, chiar că nimic! Mai mult, una dintre variantele circulate, în afară de cea de căpătâi, adică La început a fost cuvântul, este cum că ar fi fost nimicul, neantul. E adevărat, zicerea din urmă nu apare prea des, este însă redescoperită si discutată de fizica modernă, pare-se. Dar nu vreau să intru în lumea științificului, nu sunt legitimat în acest sens. Cert este că unii fizicieni pleacă de la premisa că la originea universului ar fi fost nimicul, oricât de paradoxal ar părea acest lucru pentru noi, oamenii simpli.

            Cel mai grăitor o spune, desigur, poetul nostru național, într-un context mai amplu, pur filosofic: «Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul. Asta schimbă desigur ecuația noastră, căci nimicul poate îmbrăca haina totului și, invers, totul să se spulbere într-un nimic.

            Eu am râs, n-am spus nimica, mai spune un vers eminescian din Floare albastră. Asta nu înseamnă că „nimica“ desemnează chiar nimic, căci dincolo de eu am râs se întinde un teren care poate fi chiar lung și larg, cel al interpretării acestui am râs.

            În vreme de liceu, un coleg de clasă și prieten ales, care făcea naveta zi de zi acasă-școală, mă tot invita acasă la el. Era singur la părinți, avea condiții deosebit de propice pentru a învăța, o bibliotecă cum rar mai văzusem pe acea vreme, desigur, la o casă particulară. Mai mult, colegul publicase deja pe vremea aceea poezie pe la reviste de circulație națională, una dintre ele fiind, dacă nu mă înșală memoria, Luceafărul. Păi vin, dar ce o să facem noi acolo la tine? Răspunsul era de fiecare dată același: Nimic! Acel facem nimic era de fapt plin de farmec, căci ne apucam să povestim pe marginea anumitor cărți ori scriitori, ba chiar și fabricam câte ceva versuri în cele trei-patru ceasuri pe care le petreceam împreună. Printre altele, am vorbit și despre nimic, minunându-ne de tâlcurile lui. În primul rând faptul că nu este defectiv de plural, că doar are și forma nimicuri, apoi despre funcția lui adjectivală, bunăoară un om de nimic. N-a fost mare lucru, o nimica toată, cu funcție în primul rând de expresivitate. Vor mai fi fost și altele de care nu îmi mai aduc pe moment aminte. Știu însă că ne plăcea amândurora să ne jucăm cu cuvintele, precum și altora din clasa noastră cu profil de filologie, la vremea aceea singura de acest fel pe județ, ceea ce ne îndreptățea să fim mândri de acest lucru. Cel puțin așa ne plăcea nouă să credem.

            Mai târziu, aveam să mă mai întorc, din când în când, la nimic și de fiecare dată când o făceam zâmbeam. Nu însă în momentul în care reflectam și la sensurile celelalte, negative: om de nimic, de exemplu. Ori, trecând la verbe, a nimici, adică a reduce la nimic, a masacra, a omorî. Și, trecând la substantiv, m-am oprit la nimicnicie, cu sensul ei de deșertăciune.

            În tinerețe, când blugii erau foarte căutați și anormal de scumpi în România, l-am întrebat pe un prieten: Te văd cu blugi noi, sunt frumoși, cât ai dat pe ei? I-am luat pe nimic, adică aproape pe gratis. Ori o nimica toată, cu același înțeles. Desigur că glumea, amândoi știam că pantalonii de import treceau drept marfă prohibită.

            Soția povestea într-o bună zi despre o colegă de serviciu, care, întrebată ce va face în week-end, a răspuns: Auch mal nichts, adică nimic ori , mai exact, să mai fac și nimic. Deci avea de făcut ceva, și încă un ceva plăcut, nimicul la care se referea.

            Ok, bun, și ce-am spus eu aici și acum despre nimic? Nimic, ori, cel mult, o nimica toată. Un lucru însă mi-a devenit, odată cu trecerea timpului, clar: de cele mai puține ori nimicul este nimic, de cele mai multe, el ascunde cel puțin o conotație, alteori chiar o poveste, depinde de unde te uiți la el... Și mai e ceva, dacă trimit textul acesta la o revistă oarecum va reacționa redacția? Îl va publica? Și să mai știți ceva, nu-i nimic dacă nimicul meu nu va apărea, va veni următorul și, cine știe, poate îl va amuza. Și aș mai adăuga: ce-am realizat noi cu „să facem totul” lui ceaușescu și al celor ce-l pupau undeva (ca să nu o spun direct unde)? Nimic, și încă unul foarte dureros!

Damaschin Pop-Buia