Damaschin Pop-Buia: Unitate în multiplicitate

Pe clasa a IX-a eram, la ora de română, când am auzit pentru prima oară această sintagmă. Desigur, la profesorul nostru de română, care ne era și diriginte. Mi-a atras atenția și, uite, peste ani și ani, revin la spunerea care se regăsește chiar în titlul rândurilor pe care le încropesc. Pentru a fi corect, menționez și numele domnului profesor: Nicolae Vânătoru, pe atunci scris, cu siguranță „Vînătoru”, după cum erau normele gramaticale către sfârşitul anilor 1970.

La prima vedere sintagma pare banală, nu redescoperă America. Nu, dar ia să-mi spună mie cineva că, raportându-se la el însuși și lumea înconjurătoare, respectiv semenii săi, nu se consideră mai altfel, ba chiar totalmente altfel, chiar unic. Oricât am suci-o tot acolo ajungem, suntem fiecare în parte o unitate într-o multiplicitate.

Acest altfel îmbracă, firește, cu fiecare individ o altă haină. Iar individul este atât de obișnuit cu el însuși și cu felul său de a fi, încât dacă se întâmplă ca lucrurile să evolueze altfel decât i se pare lui normal și logic, se pune de-a curmezișul, contrazice, uneori chiar cu patimă.

Fiecare dintre noi cunoaște, ori chiar folosește expresii precum: „Pune-te în locul meu” ori, nu rar, „Eu, în locul tău/al lui/al ei...”. Păi nu-i deloc așa, nu te poți pune în locul altcuiva, decât astfel precum eşti, nicidecum cum este acel ori acea altcineva. Ori, „cu mine să nu te pui, eu mi-s (...)”, sau „Auzi la el, mă ia drept XY”, adică se crede despre el/ea cum că ar fi un altcineva, inferior celui care face referința. Fascinația se naște chiar aici, în multiplicitatea din care facem parte. În fiecare dintre noi o lume își face încercarea, o spunea poetul nostru national, mai exact „În orice om o lume își face încercarea”, chiar dacă în Împărat și proletar privirea este una de sus, de Demiurg.

Pe de altă parte, suntem cu toții la fel, chiar dacă particularitățile individuale ne rămân caracteristice. Îmi vine în minte o vorbă de pe aici: Wir kochen alle nur mit Wasser, adică, mot à mot, fierbem cu toții doar cu apă, ori, într-un sens mai apropiat de cel al expresiei originale, suntem cu toții supuși acelorași greșeli. Și asta chiar dacă unii se cred, ori ne credem, mai cu moț în frunte. Individul din Occident, mai ales cel din Germania ori de sorginte germanică, este unul care, de cele mai multe ori, are o personalitate puternică, nu întotdeauna fundamentată individual, stare de fapt care își are mai multe explicatii. Acesta este „produsul” unei societăți libere, trăiește într-o țară cu un standard ridicat de viaţă (situație care în ultima vreme, cel puțin temporar, este în ușor declin), educația din familie pune accent pe crearea personalității copilului, școala așijderea, și-or mai fi și multe altele. Se spune despre el că, în general, se uită de sus la semenii lui, mai ales dacă este vorba de cei imigranți, lucru în parte normal, căci germanicii sunt de felul lor înalți, unii chiar foarte înalți, dar și multilateral dezvoltați fizic, iertată-mi fie remarca ironică. Cu toate acestea, când întâlnesc -  pe poteca pe care îmi fac, mai ales în week-end, tura de dimineață ori cea de seară -  un ins de o vârstă apropiată cu a mea, care își iese din sine de țanțos ce este, vrea parcă să se lățească pe tot drumul, aproape că scoate fum pe nas de îngâmfat ce este, ei bine, într-o asemenea situație mă încearcă un sentiment amestecat, dominat de dezamăgire. Desigur că de fiecare dată când începem să luăm în seamă și să analizăm un semen de-al nostru, suntem cât se poate de subiectivi în apreciere. Una este înfățișarea, exteriorul pe care îl degajă un individ, și alta viața lui interioară, chiar dacă se spune – și așa o fi – că între cele două atribute, exterior și interior, se creează, în general, o legătură armonioasă. Cui nu i s-a întâmplat oare, în diferite situații, să-și spună „m-am înșelat în privința lui X ori Y, e cu totul altfel faţă de cum mi l-am închipuit, unde închipuit nu înseamnă altceva decât unul care se baza pe aspectul exterior al celui luat sub lupă. Dacă merg mai departe pe același fir, ajung la o zicere a unui coleg din vreme de studenție care, foarte îngrijit și mulțumit de înfățișarea pe care o avea, se posta în fața unei oglinzi din zona grupurilor sanitare, își umfla pieptul, bicepșii așijderea, stătea și se autoadmira, iar dacă treceam unul sau altul prin dreptul lui, spunea: „Cu ce-s eu vinovat că-s atât de frumos?”. Retoric și patetic totodată, iar noi eram puțin descumpăniți, întrebându-ne oare ăsta chiar crede pe jumătate din ceea ce spune? De râs, râdeam cu toții, inclusiv el însuși. Ce ne-am face oare fără simțul umorului și al autoironiei?

Unul dintre sensurile noțiunii de unitate, ne învață DEX-ul, este „însușirea a tot ce constituie un întreg indivizibil”, în vreme ce multiplicitatea exprimă „mulțime; pluralitate, diversitate.” Am adăuga doar că – și astfel ne întoarcem la tema propusă – unitatea se exprimă în mod optim doar în multiciplitate, că noțiunile interacționează, se sprijină reciproc. Faptul că individul este atât de bine constituit și atât de unic se regăsește cel mai bine la omul modern, cel recent și mai ales la cel actual, prin amploarea pe care a luat-o psihanaliza, fizioterapia, precum și psihoterapia. În anii 1970-1980, pe când la televiziunea română se derula un serial „Dallas”, la care se uitau multe milioane de români, mi-a atras atenția, printre altele, că Sue Ellen avea ședințe la psihiatru; astăzi, individul actual aproape că nu mai este normal dacă nu merge, ori nu a fost la un psihoterapeut. Aici, în Germania, pentru a ajunge la ei, la terapeuți, perioada de așteptare este de jumătate de an. Ca pacienți noi.

Cum era situația în cazul părinților ori al bunicilor noștri, că doar și ei erau unici? O cu totul alta, și asta pentru că terapia, chiar dacă nu se vorbea în acești termeni, se aplica în mod natural, societatea și indivizii care o alcătuiau găseau mijloacele de care aveau nevoie pentru a ieși din impas ori impasuri în întâlnirile mai mult ori mai puțin aleatorii, neprogramate: la biserică, într-un local la un pahar, ori, femeile de la țară, duminica, pe o laviță în gura uliței, ori, iarna, la șezători. Astfel se asigura un flux continuu de comunicare, de confesie, de terapeutizare. Introspecțiile, marcă în primul rând a omului nou, erau atunci prelucrate tocmai prin socializarea naturală, mai aproape de real, în vreme ce astăzi (mai) totul se întâmplă prin rețele virtuale, prin digital și, mai nou, prin apelarea la inteligența artificială. Nu spun nici pe departe o noutate și nici nu contest serviciile benefice ale IT, ele sunt reale, progresiste și, în parte, la îndemâna oricui. Ceea ce se pierde însă într-o măsură îngrijorător de mare este contactul fizic, imediat, el este în declin, iar individul este „obligat” la idiotizare, prin mijloacele IT pe care la are la îndemână, care facilitează accesul la informație, mizând pe intuiția „user”-lor. Apare astfel pericolul de a lua informațiile așa cum ele sunt găsite, adesea nefondate, neverificate și mai ales servind, în majoritatea cazurilor, comerțului, căci în spatele acestei lumi stau, ca, peste tot, interese materiale, bani.

De ce scriam cele mai de dus? Păi tocmai pentru a sublinia pericolul iminent în care intrăm, dacă nu cumva chiar am făcut-o. Individul, unitatea se pierde, se diluează, prea se face masă. Oare vor mai ști nepoții noștri, peste două-trei decenii, cine a fost Mihai Eminescu, or vor trebui să consulte pentru asta urmașul lui Google? Zic și eu, acolo...

Damaschin Pop-Buia

Ostfildern, la sfârși de iulie 2025