Damaschin Pop-Buia: De la real la imaginar, până la fatidic

Fiecare cu ale lui, zice o vorbă mai veche. Jeder mit Seinem, în germană. Dar ce vrea săspună oare „ale lui“, în ce măsură ale lui sunt și ale mele ori, poate, chiar și ale noastre? Realitatea este un construct care înmănuncheazăun șir lung de componente, și nici prin gând nu îmi trece să fac eu, acum și aici, o cuprindere a acestora, ci doar să vădun pic cum stau lucrurile cu anumite fațete ale ei, și, mai ales, cum este ea percepută de individ, fărăpretenții de filosofie existențială ori de altănatură. „Suma lucrurilor reale”, spune o definițieconcisă, care, bineînțeles, nu acoperădecât foarte vag sfera de întindere a acesteia. Ba mai mult, cred că o ambiguizeazăîncă și mai tare. Cert este că, la originea noțiunii, punctul de pornire a fost latinescul res (lucru), dar numai la un stadiu inițial, căci,odată cu trecerea timpului, în vremea filosofiei occidentale clasice, definiția se extinde, cunoscând noi dimensiuni, legate între ele de cultură și de limbă, ceea ce face loc unei noi ramuri a filosofiei,mai preciscea a ontologiei, care, la rândul ei, se desprinde de metafizică, disciplinămoștenită de la filosofii greci din antichitate. Dar să-ilăsămpe cei autorizați să se ocupe mai departe de ontologie, domeniu pe cât de cuprinzător, pe atât de fascinant, și să ne oprim la o scurtă abordare a temei, chiar dacă doar la superfața ei.

Cum sunt eu, ca individ, racordat la realitate, și poate mai ales cum o percep, acest aspect vrem să-l reliefăm în rândurile de mai jos.Privită cu ochi rece, realitatea spune doar ceea ce este, adicăres, lucrurile, fărăa merge la subiectiv, așadar un termen destul de exact, chiar dacă se intinde pe un domeniu aproape incomensurabil.

Întrebând-măcum percep eu realulacum și aici, îmi răspund fără a sta prea mult pe gânduri: faptul căastăzi este 20 august a anului 2023. Că este o zi cu mult soare.Și că este zăpușeală, dar și că mi-e dor de verile dintre măgurilemăierene, când, copil fiind, umblam desculț pe pietrele de pe ulițacopilăriei, cea care ducea la strada principală și ele, pietrele, erau fierbinți și fierbintele lor era „plăcut gâdilitor”. Este asta oare o realitate? Da și nu: calendarul nostru, al creștinilor, este unul, cel al musulmanilor, un altul, după cum bine se știe. Așadar, 20 august cade în relativitate. Soarele pomenit mai sus este unul real, zic și eu, dar oare cine știe cu exactitate ce și cum și cu el. Știința?Bunul Dumnezeu? Cât despre zilele copilăriei, cu pietrele fierbinți, și picioarele noastre, ale copiilor, desculțe, ei bine, asta nu mai este o realitate imediată, și asta pentru că, în primul rând, relația se face doar la nivel afectiv, iar elementele memoriei afective, ale imaginarului care face un melanj cu obiectul amintirii, ei bine, aici avem din nou de a face cu un relativ. Ori cu o realitate trucată, in sensul ei cel mai bun. La nivel de amintire, trecutul acelei realități, pe care eu astăzi mi-o reprezint altfel faţă de cum aș fi făcut-o în urmă cu două zeci de ani, este unul relativizat și el, trecut prin filtrul șirului de ani care s-au scurs de la acea realitate, care, astăziare o altăînfățișare, alte straie, imagine la care contribuie substanțial și imaginarul, completat de reprezentarea afectivului.

În orice om, o lume își face încercarea, zice marele Eminescu.Și în orice om se naște o realitate, una subiectivă, care îlparticularizează, îi întărește unicitatea.Și aș mai lansa o zicere, la prima vedere, una banală, citită nu demult; una care mi-a atras atenția: „Trăiești precum îți sunt gândurile“. Interpretarea mea instantanee a fost, individul nu trăiește o realitate de sine stătătoare, obiectivă, ci una personală, subiectivă. Ba chiar subiectivă la pătrat. Dincolo de faptul ca azi este 20 august, și că este duminică, mai important pentru realitatea mea este, bunăoară, faptul că, în această zi m-am hotărât să scriu aceste rânduri, și asta nu pentru căașaîmi place mie, ci pentru că este un bun, un res (lucru) care îmiaparține doar mie. Da, zice alter ego, dar dacărândurile pe care le elaborezi vor ajunge și la cititori, atunci este un bun împărțit, și, dacă ai noroc, chiar unul împărtășit. Real este mărul din pom, gata să dea în coacere, dar numai mărul, „gata să dea în coacere”, este un atribut și se dezvoltăîntr-o linie care perpetueazăres-ul inițial, îl trece prin afectivul meu, căci oare cum pot eu să-mi verific afirmația că s-ar și coace.

Real este tramvaiul pe care tocmai îl aud trecând, dar dacă adaog „cu viteză”, iar cad în suplimentar, de fapt, în subiectivism. Aceste complementarități, multe și diferite ca accepție și mai ales ca percepție, fac viața noastră mai plină, ori, mai exact, mai complexă. Una este să ne uităm la un film documentar, care încearcă, prin toate mijloacele care îi stau la îndemână, să redea fapte verificate în mod real, ori cel puțin, demonstrate prin izvoare istorice, și cu totul altceva cândvizionăm un film artistic, unul care porneștebunăoară de la același motiv, aceeași temă, dar se dezvoltă prin măiestria tuturor celor care formează echipa (team-ul) care îlrealizează, pornind de la scenariu, insistând mult la nivelul regiei, la miile de ore de care actorii au nevoie pentru a reuși să-și joace performat rolurile, la operatori etc. Dacărealitatea ne place ori nu, ei bine, asta este o altă poveste, care începeodată cu luarea ei în seamă în mod conștient și prelucrarea ei la nivelul afectivului. Exemplul care îmi vine acum în minte este cel al poeziei, al metaforei ei. Ea apare, ia naștere, prin actul creației, exprimând o stare, și nici vorbă de a încerca să fie analizată sub raportul veridicității, adică pe ceea ce res se construiește. Critica literarăîncearcă să-i găseascăinterpretări, care pot mai mult, ori, de cele mai multe ori, mai puțin reda fidel ceea ce poetul a trăit în timpul creației. Există, desigur, și categoria celor care, scriind poezie, se folosesc de un instrumentar acumulat prin studii, muncăasiduă și,eventual, prin trecerea textelor, celor elaborate în „atelierul” creației,prin mai multe etape.Rezultatul în sine este format din diferite variante ale formei inițiale, dar cu fiecare dintre ele, trăireatransmisă este o alta.

Fie doar în trecere amintităo altăfaţă a realului, una în care a luat-o razna rău de tot, într-atât de prăpăstios, încât afectivul ne-a luat pe sus și ne-a izbit de bolta metalică a absurdului, iar mintea ni s-a oprit în loc, auzind ori citind un singur cuvânt, mai precis, un nume: Putin! Deşi în forul interior al fiecăruia dintre noi,a luatnaștere un clocot de mânie, el reprezintă o realitate, și încă una nu numai temută, ci și urâtă, cu atât mai mult, cu câtel, Putin, găseșteconaționali care îl sprijină și îi sunt credincioși fără rezerve. Dar și mai real decâthidoșenia realului care ni-l înfățișează pe acesta, rămânerăzboiul, pustiirea care o lasă și o va lăsa în urmă, copii fărătați ori schilodiți de bombe, o lume care privește neputincios în fața unui neom, mai mult, a unui anti-om. O întoarcere în feudalism. Un fatidicus, ducă-se-pe-pustii!...