Pr. drd. Alexandru Lazăr: Vino și vezi – pedagogia blândă a unei credințe trăite

În paginile Evanghelia după Ioan, credința nu debutează printr-o arhitectură dogmatică impecabilă și nici printr-o demonstrație apodictică, ci printr-o invitație aproape diafană, rostită la limita auzului, ca și cum Dumnezeu ar practica, în mod suprem, arta delicateții ontologice: „Vino și vezi” (Ioan 1,46). Aici nu avem un imperativ autoritar, ci o pedagogie a libertății; nu un asalt asupra conștiinței, ci o epifanie discretă. În aceste trei cuvinte se concentrează o întreagă fenomenologie a întâlnirii: credința nu este constrângere, ci consimțire; nu este triumfalism retoric, ci itinerar interior, parcurs cu pași fragili, existențiali, uneori tremurători, dar ontologic reali.

 

Filip nu îi livrează lui Natanael un sistem, nu îi oferă o apologetică sofisticată și nici nu îi anesteziază scepticismul prin silogisme impecabile; îi propune, în schimb, experiența directă, pentru că adevărul, atunci când este viu, nu suportă să fie redus la teorie. Adevărul nu se impune, ci se propune; nu se demonstrează exhaustiv, ci se lasă descoperit progresiv. El nu este obiect de posesie intelectuală, ci prezență care solicită participare. Adevărul nu se explică până la capăt, ci se locuiește.

 

Aceeași hermeneutică a apropierii se regăsește în dimineața pascală, după cum mărturisește Evanghelia după Matei: „Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi și vedeţi locul unde a zăcut” (Matei 28, 6). Nu este o suspendare a rațiunii, ci o transfigurare a evidenței; nu o invitație la credulitate, ci la contemplare. Femeile nu sunt chemate să creadă împotriva realului, ci să privească realul în metamorfoza lui. Mormântul gol devine un paradox vizibil: absența devine semn, tăcerea devine discurs, golul devine plin de sens. Piatra rostogolită inaugurează o nouă gramatică a speranței, în care pierderea nu este anulată, ci asumată și transfigurată. Lacrima nu este negată, ci convertită în lumină.

 

În Evanghelia după Luca, Hristos Se apropie de ucenicii marcați de anxietate nu printr-o retorică a reproșului, ci printr-o pedagogie a tangibilității: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am”(Luca 24, 39). Este, aici, o teologie a rănilor. Învierea nu este o spiritualizare evazivă, ci o reafirmare a concretului; nu o evadare din corporalitate, ci o restaurare a ei. Trupul devine argument, rana devine revelație, atingerea devine cunoaștere. Nu ideea salvează, ci prezența. Nu conceptul vindecă, ci comuniunea.

 

„Vino și vezi” (Ioan 1,46).  rămâne, peste veacuri, o metodologie divină care refuză violența asupra libertății și preferă seducția frumuseții. Dumnezeu nu colonizează conștiințe, ci le cheamă la sinergie; nu anulează îndoiala, ci o convertește în prag al mărturisirii. În cazul lui Toma, scepticismul nu este condamnat, ci traversat; rana devine spațiu hermeneutic, iar atingerea devine act epistemologic. Credința nu este opusul îndoielii, ci împlinirea ei. Îndoiala dusă până la capăt poate deveni transparență.

 

Pentru fiecare dintre noi, chemarea păstrează aceeași discreție ontologică: nu ni se solicită omnisciență, nici performanță spirituală, nici eroism ascetic, ci un pas. Un pas dinspre autosuficiență spre deschidere, dinspre zgomot spre ascultare, dinspre analiză excesivă spre contemplație. În acel minut de pace. suspendare a agitației, paranteză de lumină în cronologia febrilă a vieții, Dumnezeu nu spune: „Demonstrează!”, ci „Vino!”. Nu spune: „Epuizează misterul!”, ci „Vezi!”.

 

Iar a vedea, în acest context, nu este un simplu act optic, ci o convertire a privirii; este trecerea de la suprafață la adânc, de la informație la revelație, de la percepție la comuniune. A vedea înseamnă a primi lumina fără a o instrumentaliza, a lăsa iubirea să te atingă fără a o domestici, a accepta că dincolo de mormânt, dincolo de frică, dincolo de rană, există o Prezență care nu încetează să Se ofere.  Și care, cu o infinită răbdare, încă șoptește fiecărui suflet obosit, dezorientat sau fragmentat interior: Vino și vezi!.

 

 

***  

Pr. prof. drd. Alexandru Lazăr, de la catedrala Mitropolitană Chicago, a absolvit Seminarul Teologic „Sfântul Simion Ștefan” din Alba Iulia ca șef de promoție şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, unde a fost din nou șef de promoție. A fost studentul senator al Facultății de Teologie Ortodoxă în Senatul UBB. Este doctorand la aceeași facultate, sub îndrumarea părintelui profesorului Gabriel Viorel Gârdan, concentrându-și cercetarea pe teologia universalismului creștin — un subiect de graniță între teologie, istorie și sociologia religiei, cu accent pe modul în care spiritualitatea ortodoxă răsăriteană poate dialoga cu pluralismul și realitățile culturale occidentale, în special în context american. Este autor de lucrări teologice, publicând studii specialistice care abordează teme precum universalismul creștin, soteriologia, eshatologia și dialogul între tradiție și modernitate. 

• Unul dintre volumele sale recente este „Străvezimea Împărăției – de la simplitatea lucrurilor la profunzimea iubirii divine”, pentru care a fost nominalizat la Premiile Regal Literar 2025. Premiul recunoaște contribuțiile relevante în litere, teologie și cultură. Pe lângă acestă carte a mai publicat anul acesta lucrarea: The Pleasure of Renunciation or Renunciation of Pleasure: Asceticism and Comfort in the Modern World, publicată la Montreal, Canada. De asemenea lucrarea: Fragilitatea Ființei – Premisă sensibilă a Îndumnezeirii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2023.

 

• Este coautorul a 7 volume teologie. 

 

• Este autorul a peste 50 de articole științifice publicate la reviste de cultură naționale și internaționale. • Premiat de 2 ori de către Universitatea Babeș Bolyai pentru excelență în cercetare: Premiul Excellentia în anul 2018 și 2022.

 

• Membru Academia Elitelor, Modelelor și Valorilor