Pr. drd. Alexandru Lazăr: Scrisoarea de la ora 18

 „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…”

                                                               (Luca 15, 18)

Este ora 18. Ce repede se face târziu în noi, ca și cum apusul ar începe mai întâi în inimă. Se încheie încă o zi, una dintre acele zile în care omul își descoperă, uneori fără să vrea, propria distanță. Nu doar față de ceilalți, ci și față de Dumnezeu. Stau așezat pe scaun și privesc în depărtare, savurând cafeaua mea târzie. Uneori lumea mea are tihna și manierele unei cafele de la ora 18. Are liniștea aceea discretă care te obligă să te întorci spre tine însuți ca într-o cameră veche în care pașii trebuie făcuți încet. Și uneori are parfumul unei scrisori trimise după multe ezitări, scrise pe multe pagini, cu litere tremurate, o scrisoare pe care cel care o primește o sărută și o păstrează o viață întreagă, ca pe cea mai de preț comoară.

Rugăciunea seamănă uneori cu o astfel de scrisoare. O scrisoare pe care omul o trimite lui Dumnezeu după multe tăceri și după multe încercări de a-și găsi cuvintele. Uneori pare un gest inutil sau naiv într-o lume grăbită. Și totuși, în ea se ascunde o formă de eroism discret: curajul de a vorbi cu Dumnezeu chiar și atunci când nu știi dacă ai cuvintele potrivite.

Încerc să-mi adun gândurile. Ziua a trecut peste mine cu graba ei și a lăsat în urmă multe lucruri neterminate. Gândurile vin și pleacă, unele mai grele, altele mai liniștite. Dar printre ele rămâne unul singur, mai tăcut decât celelalte, ca o lumină mică rămasă aprinsă după plecarea tuturor. Închid ochii și stau puțin cu acest gând, ca și cum ai rămâne lângă cineva drag fără să mai fie nevoie de cuvinte. Nu caut explicații și nu cer răspunsuri. Iar în liniștea aceea simt cum sufletul începe, încet, să se așeze. Nu pentru că toate s-au rezolvat, ci pentru că pacea vine uneori înaintea răspunsurilor, ca o seară care coboară liniștit peste o casă obosită.

De câteva minute a sunat telefonul cuiva aflat la câteva scaune distanță de mine, aici, în Aeroportul Otopeni. La celălalt capăt al firului era persoana dragă lui. Chiar dacă a încercat să vorbească șoptit, se auzea destul de clar. A început să povestească ziua agitată pe care o avusese: cum a greșit ceva la muncă și a trebuit să o ia de la capăt, cum orele au trecut prea repede și grijile s-au adunat una peste alta. Ea tăcea și asculta. După ce a terminat de înșirat toate grijile lui, ea a spus doar atât: „Hai acasă!”.

Am simțit că două cuvinte au fost suficiente pentru a detensiona totul și pentru a liniști un suflet obosit. Iar ceea ce a urmat a fost și mai simplu: „Ce ai vrea să îți gătesc în seara asta?” L-am văzut schimbându-se la față. Parcă întreaga lui zi s-a așezat într-o liniște neașteptată, ca atunci când vântul se oprește și apa unui lac devine din nou limpede.

Atunci mi-am dat seama că, în felul lui tainic, și Dumnezeu spune uneori același lucru omului: „Hai acasă!”. Nu ca o poruncă, ci ca o invitație. Nu ca o explicație pentru toate greutățile noastre, ci ca o promisiune că există un loc în care sufletul poate respira din nou.

Un copil, pe când avea trei ani, a întrebat-o pe mama sa de ce inima nu poate bate o singură dată. Iar mama i-a răspuns: „Dacă ar bate o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Dar de ce ar avea nevoie de golurile acestea? a întrebat copilul. Iar ea i-a spus: Pentru ca într-o zi, cineva să vină și să le umple”.

Poate că și viața noastră este alcătuită din astfel de goluri: între o bucurie și alta, între o speranță și alta, între o rugăciune și răspunsul ei. Iar în aceste goluri omul învață să-L caute pe Dumnezeu, așa cum un călător caută lumina unei case la capătul drumului.

Și uneori, în liniștea dintre două gânduri, se strecoară și întrebarea care ne urmărește pe fiecare:

Oare-n câte răsărituri
vei mai fi
în viața mea?
Și în care din apusuri
mă voi stinge eu...
cândva?

S-ar putea să trăim momente cumplite. Să vină o vreme în care să avem senzația că nu mai suntem noi înșine, că ne-am pierdut liniștea, curajul sau chiar sensul drumului. Dar poate tocmai atunci începe adevărata luptă. Pentru că relația dintre om și Dumnezeu nu este o liniște continuă, ci o fidelitate în mijlocul rupturilor. Când omul se rupe, Dumnezeu are răbdare să-l refacă. Iar când omul nu mai știe drumul, Dumnezeu continuă să spună, în tăcere, cu o blândețe pe care numai inimile o aud:

„Suflete, hai acasă!”