Pr. drd. Alexandru Lazăr: Taina Oaspetelui care slujește sau când Străinul devine taină

Ospitalitatea reprezintă o constantă axiologică fundamentală atât în tradiția religioasă, cât și în imaginarul mitologic al umanității, fiind strâns legată de deschiderea față de alteritate și de respectarea unei ordini sacre care guvernează relațiile dintre oameni și dintre oameni și divinitate. A primi pe celălalt nu înseamnă doar a-i oferi adăpost sau hrană, ci a-i face loc în propria existență, a-l recunoaște ca purtător al unui sens care depășește utilul și imediatul.

În mitologia romană, această virtute este personificată de zeul Jupiter, purtător al epitetului Hospitaliter sau Ospitalierul, ceea ce subliniază funcția sa de garant suprem al legii ospeției. Potrivit acestei legi sacralizate, orice călător, pelerin sau străin, indiferent de statutul său civic, social ori etnic, avea dreptul inalienabil de a fi primit și găzduit. Refuzul ospitalității nu constituia doar o abatere morală, ci era perceput ca o încălcare a ordinii divine și, implicit, ca o ofensă adusă zeului însuși.

Relatarea mitologică a lui Philemon și Baucis oferă o paradigmă exemplară a ospitalității dezinteresate. Deși lipsiți de bunuri materiale și trăind într-o locuință modestă, cei doi bătrâni manifestă o generozitate autentică față de zeii Jupiter și Mercur, veniți sub chip de muritori. În contrast, comunitatea opulentă și autosuficientă îi respinge, dezvăluind astfel decadența morală a unei abundențe lipsite de caritate. Drept răsplată pentru fidelitatea și altruismul lor, casa lui Philemon și Baucis este transfigurată într-un templu, iar cei doi sunt metamorfozați, la finalul existenței lor pământești, în doi arbori ale căror ramuri unite simbolizează comuniunea indestructibilă, fidelitatea și iubirea care transcende moartea. Mitul sugerează, în mod implicit, că ospitalitatea deschide un spațiu al sacrului și devine loc al întâlnirii cu divinul.

În planul revelației biblice, ospitalitatea dobândește însă o profunzime teologică incomparabil mai mare, devenind spațiul privilegiat al întâlnirii omului cu Dumnezeu cel viu. Cartea Facerii oferă o mărturie paradigmatică despre filoxenia patriarhului Avraam, care, potrivit tradiției iudaice, nu se așeza la masă fără a primi mai întâi oaspeți. Primirea celor trei bărbați necunoscuți la stejarul Mamvri se dovedește a fi o teofanie, interpretată de Tradiția Bisericii ca o prefigurare a Sfintei Treimi. Gestul ospitalier al lui Avraam nu este unul pur social, ci capătă valoare liturgică: el devine act de credință, slujire și deschidere față de lucrarea harului divin. Prin ospitalitate, Avraam intră într-o relație personală cu Dumnezeu și se face părtaș făgăduinței.

Această perspectivă este consolidată în Noul Testament prin îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Primirea de oaspeți să n-o uitați, căci prin aceasta unii, fără să știe, au primit în gazdă îngeri” (Evrei 13, 2). Ospitalitatea este asumată astfel ca virtute creștină esențială, expresie concretă a iubirii aproapelui și cale de comuniune cu Dumnezeu, întrucât în fiecare străin se ascunde posibilitatea întâlnirii cu Hristos Însuși.

În mod semnificativ, Hristos se arată de multe ori pe sine în ipostaza de oaspete, uneori chiar și cu ucenicii Lui, chiar și sub chipul străinului, pentru a oferi o taină profundă. Atât în relatarea Cinei celei de Taină, cât și în episodul frângerii pâinii la Emaus, Hristos apare în ipostaza de oaspete. În contextul Cinei pascale, El le spune ucenicilor: „Iată, când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra. Şi spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paştile cu ucenicii Mei? Şi acela vă va arăta un foişor mare, aşternut; acolo să pregătiţi.” (Luca 22, 10–12)

În mod semnificativ, Hristos Se arată adesea în ipostaza de oaspete, uneori chiar sub chipul Străinului, pentru a revela o taină profundă a prezenței Sale. În episodul de la Emaus, El intră în casa celor doi ucenici și Se așază la masă împreună cu ei. Potrivit legii ospeției omenești, atunci când cineva este oaspete, gazda este cea care slujește. Însă Hristos, atât în cazul Cinei celei de Taină, cât și în contextul mesei din Emaus, răstoarnă această logică: deși este primit ca oaspete, El ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și o oferă celorlalți. Oaspetele devine slujitor. Această inversare paradoxală se transpune și se actualizează în Taina Sfintei Liturghii. Ce facem noi în cadrul Sfintei Liturghii? Pregătim biserica, aducem darurile de pâine și vin, începem slujba, crezând că suntem gazdele acestui ospăț sacru. Însă, pe nevăzute, Hristos este Cel care vine invitat la masa noastră, schimbă darurile aduse de noi în Trupul și Sângele Său și Se oferă pe Sine spre împărtășire: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!” El Se erijează în oaspete și, în același timp, rămâne adevăratul Stăpân al mesei, lăsându-ne să credem că liturghia ar fi totuși a noastră.

În Sfânta Liturghie regăsim toate actele fundamentale ale ospățului euharistic: „a mulțumit, a binecuvântat, a frânt și a dat”. Hristos ne lasă impresia că Liturghia este a noastră, că noi o săvârșim, însă, în mod tainic, El este Cel care lucrează, slujește și Se dăruiește. Omului i se oferă astfel posibilitatea subtilă, dar reală, de a-L găzdui pe Dumnezeu.

Legea ospeției omenești este, în Hristos, transfigurată într-o lege a slujirii iubitoare. Ospitalitatea nu mai este doar primirea celuilalt, ci devine participare la dăruirea de sine a lui Hristos, Care „n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească” (Matei 20, 28). Astfel, ospitalitatea creștină se revelează ca mod de viață euharistic și ca anticipare a ospățului Împărăției lui Dumnezeu. Legea ospeției transfigurată de Hristos devine legea vieții creștine: a-l primi pe celălalt înseamnă a-l recunoaște ca purtător al chipului lui Dumnezeu și ca potențial loc al prezenței lui Hristos. Ospitalitatea capătă astfel o dimensiune sacramentală: masa împărtășită, pâinea frântă, locul oferit celuilalt devin semne vizibile ale unei realități nevăzute –  comuniunea iubirii divine.

În cele din urmă, ospitalitatea creștină se revelează ca pedagogie a Împărăției lui Dumnezeu. Ea educă omul în ieșirea din sine, în renunțarea la autosuficiență și în deschiderea față de dar. Hristos, Oaspetele divin, Străinul de pe drumul Emausului, intră în casa omului nu pentru a fi slujit, ci pentru a-l învăța ce înseamnă adevărata slujire: dăruirea de sine până la capăt. Prin aceasta, legea ospeției nu este anulată, ci împlinită, căci își atinge scopul ultim,  comuniunea desăvârșită dintre Dumnezeu și om, anticipată în Liturghie și împlinită în veacul ce va să fie.

...

Pr. prof. drd. Alexandru Lazăr, de la catedrala Mitropolitană Chicago, a absolvit Seminarul Teologic „Sfântul Simion Ștefan” din Alba Iulia ca șef de promoție şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, unde a fost din nou șef de promoție. A fost studentul senator al Facultății de Teologie Ortodoxă în Senatul UBB. Este doctorand la aceeași facultate, sub îndrumarea părintelui profesorului Gabriel Viorel Gârdan, concentrându-și cercetarea pe teologia universalismului creștin — un subiect de graniță între teologie, istorie și sociologia religiei, cu accent pe modul în care spiritualitatea ortodoxă răsăriteană poate dialoga cu pluralismul și realitățile culturale occidentale, în special în context american. Este autor de lucrări teologice, publicând studii specialistice care abordează teme precum universalismul creștin, soteriologia, eshatologia și dialogul între tradiție și modernitate.

• Unul dintre volumele sale recente este „Străvezimea Împărăției – de la simplitatea lucrurilor la profunzimea iubirii divine”, pentru care a fost nominalizat la Premiile Regal Literar 2025. Premiul recunoaște contribuțiile relevante în litere, teologie și cultură. Pe lângă acestă carte a mai publicat anul acesta lucrarea: The Pleasure of Renunciation or Renunciation of Pleasure: Asceticism and Comfort in the Modern World, publicată la Montreal, Canada. De asemenea lucrarea: Fragilitatea Ființei – Premisă sensibilă a Îndumnezeirii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2023.

• Este coautorul a 7 volume teologie.

• Este autorul a peste 50 de articole științifice publicate la reviste de cultură naționale și internaționale. • Premiat de 2 ori de către Universitatea Babeș Bolyai pentru excelență în cercetare: Premiul Excellentia în anul 2018 și 2022.

• Membru Academia Elitelor, Modelelor și Valorilor