Cuvinte- poezie, la Damaschin Pop-Buia

Născut la Maieru, Bistrița-Năsăud, absolvent al Facultății de Litere, secția franceză-română, a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, stabilit în Germania din anul 1992, Damaschin Pop-Buia este un poet tributar școlii de poezie românești. Nimic din poezia lui nu a preluat din modele Occidentului, din actuala poezie germană, de exemplu. Nu se simt influențe străine în cânturile lui Damaschin Pop-Buia. Paradoxal, omul/ poetul pleacă, dar poezia râmâne. O poezie ce a rămas/ și rămâne acasă este poezia din volumul „Cu cuvintele la plimbare”, Editura „Pim”, 202. Până atunci, până la marea întâlnire, plimbările pe alei curate, primenite, proaspete, sunt însoțite de aceleași cuvinte, în limba română, în limba de-acasă, și acest lucru reprezintă mult mai mult decât un bagaj lingvistic, deoarece aceste cuvinte poartă și descriu o lume de dor. Damaschin Pop- Buia scrie în limba română, deși ar putea la fel de bine să scrie în franceză, conform studiilor, sau în germana cea de toate zilele.
Însoțirea cuvintelor e de rang superior - plimbarea fiind doar pretext uman, apropiat, prietenos - iar apropierea lor creează contopire : „ne cunoaștem de mult/ sîntem prieteni la cataramă/ voi în coperți și cărți legate/ eu mergînd pe urma voastră”. Dialogul poet-cuvinte, „durch Alltag-ul german”, în gând, se transformă în poezii. Damaschin Pop-Buia, prin cuvinte, se întoarce acasă, la mama, prezentă în câteva poeme ( și aici cartea se aseamănă cu „Universul Mama”, a lui Vasile George Dâncu ), „(îmi răsar în minte un atunci și-un acum:/ mama/ singură prin șopronul de acasă/ pregătind de foc surcele/ eu/ cu mîna întinsă spre ea/ prin lungă fereastră/ copil încurcînd ceață cu mătase)”, la copilărie, „copil fiind/ cu frunze din grădina bisericii/ mormînt îmi făceam/ și ce bine și ce liniște și ce timp/ cu noi îngropam”, la Someș, „du-mă doamne-n prund de Someș/ printre pietre puse pup/ să mă uit pieziș la stele/ n nopți cioplite în văzduh…”, la biserică, „luminată/ în vîrf de deal/ turla bisericii/ stă înclinată/ peste respirări aburite”, la dealuri, „tare-aș mai vrea să-ți spun o poveste/ cu ciobani miorițe ori prințese alese/ cu dealuri domoale/ cu cîntec doinit pe note de jale…”, la bunica, „…timp ascuns în batista bunicii/ venind de la vecernie/ legănat/ precum slovele izvorînd din a ei cîntare”, la un manuscris uitat, „întind mîna-napoi și dau/ ca din întîmplare/ de-un poem rătăcit/ prin sertare”.
Cuvintele devin personaj/ personaje dragi, atunci când „o iei de la capăt”, „răsfoindu-te peste ani”. Ele devin roșii, fierbinți, prin buzunare, de care parcă te frigi, legate și legănate „pe terasa/ uitată în bătaia vîntului”, agățate de pînzele văzduhului, clopoțind a colind, întinse la uscat și iar coborîte să se adape în călimară…Un lucru este clar, în plimbările sale, poetul e „pe urmele cuvintelor” : „adeseori/ cînd brațele mele caută/ și nimeresc în gol/ le găsesc mai la vale/ pe ele/ cuvintele ieșite din nou/ la plimbare”. Astfel, poetul nu e niciodată singur, în singurătatea-i.
Poezia lui Damaschin Pop-Buia e reflectare asupra ființei, a trecerii vremii, a existenței ( apare într-un poem, scriitorul dă ore de existență ). Din această poezie se degajă o stare de liniște, de împăcare, de bucurie a textului scris cu suflet. Momentul de poezie este unul de relaxare, așa cum este și o plimbare, chiar dacă, în cazul lui Damaschin Pop-Buia, plimbarea se realizează prin timp, printre cărți, printre idei, prin interiorul în care se torc, așa ca-ntr-un fuior, sentimente, trăiri, gânduri.
Ca un „poet desuet”, „sprijinit de sine/ ca de-o nălucă de cuvinte”, Damaschin Pop-Buia nu face doar legătura între satul natal, Maieru, și lumea în care trăiește ( Germania ), ci și între poezia de altădată și poezia actuală, formând poduri de susținere, de supraviețuire prin timp. De la un capăt la altul, dar mereu de la capăt, poeziile din volumul „Cu cuvintele la plimbare” leagănă și de dor, și de creație, pentru că rimele, uneori standard, alteori involuntare, interioare, vin să legene distanțe, să (în)cînte noi doine ale zilelor noastre : „dor de miere și de lapte/ curgea din orele-n cădere/ din toate/ coapte/ coborau vîltori de noapte” sau „(ai mai împărți tu ziare din rai/ dar nu prea știi cui să le dai)” și „trecînd peste sfială/ ai mai trecut o dată/ penița prin cerneală”.
Cu mîna „streașină la ochi”, Damaschin Pop-Buia se uită să vadă Maieru, pînă îl dor „buricele degetelor”, de la scris. Și scrie. O poezie de urmărit și, dacă ne dă voie autorul, de luat și cu noi, în ale noastre plimbări.

Elena M. Cîmpan