Capodopere ale literaturii universale „Crimă și pedeapsă”, "Idiotul", "Demonii” de F. M. Dostoievski

Dacă le-ați citit în tinerețe, așa ca mine, recitiți-le! Vi se vor părea cu totul altfel. Merită. De nu le--ați parcurs, nu le ratați! Veți găsi tot zbuciumul omenesc și vă vor răspunde la multe întrebări din gândurile voastre.

         Cu această primă operă formidabilă, „Crimă și pedeapsă”, marele scriitor rus (1821-1881) deschide porțile mondiale ale romanului polițist, social și psihologic.

        Pe atunci nu se născuseră marii autori de romane polițiste și psihologice: Thomas Haris, Agata Christie, Paula Hatkins, Arthur Conan Doyle, nici Johann Hari, Thomas Mann, Helene Fischer, Gourmeet Kanwal. Mai recent, la noi: Nora Iuga sau Gabriel Liiceanu,

               După două luni de muncă urieșească a lui Feodor Mihailovici Dostoievski, a rezultat, iubite cititoare și cititori, o capodoperă  a Literturii ruse și Universale.  „Crimă și pedeapsă”  a  fost scrisă cu o grabă de neînchipuit, fiindcă editorul îl amenința că dacă nu predă la tipărire romanul la data din contract, toate lucrările sale  le va publica fără să-i plătească o lețcaie.

        Suntem în anul 1865, la Petersburg, an cu grave dificultăți financiare pentru Rusia ca societate în ansamblul ei.

         Această criză atât de gravă avea să ducă peste  doi ani la vinderea  „cutiei de gheață” -cum era numită  Alaska, către Statele Unite, pe un preț de nimic: 7,2 milioane dolari.

               Pentru oamenii simpli nu e sărăcie în Rusia acelei vremi, ci mizerie.

               În acest climat  de cruntă pauperitate, ne întâlnim cu personajul Rodion Romanovici Raskolnikov, un student sărac, ce fusese exmatriculat din Facultatea de Drept a Universității din Petersburg, din pricina neplătirii taxelor.

               Tatăl său murise, iar mamă-sa, Pulcheria, avea o pensie microscopică. Mai are o soră, Dunia, care  vrea să se sacrifice, căsătorindu-se cu Svidrigalov, un ins total nepotrivit, dar bogat, pentru a-și ajuta fratele. (Motivul jertfei îl întâlnim deseori în scrierile lui Dostoievski.)

        În acest climat, în mintea lui Raskolnikov se ridică ideea că în lume există oameni obișnuiți și alții „deosebiți”, cu acces la putere și glorie.(Numele lui are sensul de răzvrătit, dizident.)

        „Oamenii obișnuiți trebuie să se supună legilor și nu au dreptul să le calce, pentru că ei sunt oameni obișnuiți, iar cei deosebiți au dreptul să comită crime și să calce orice lege tocmai pentru că sunt oameni deosebiți” cugetă el.

        „Caută să ajungi un soare și atunci are să te  vadă toată lumea.”

        „Puterea nu se dă decât aceluia care îndrăznește să se aplece și să o ridice.”

        Morala apare ca o piedică în calea afirmării, deci trebuie ignorată. (Aici, Dostoievski se vădește un precursor al lui Nietsche cu ”Dincolo de bine și de rău”.)

        Vrând să-și ajute fiul, nama lui Raskolnikov, Pulcheria, îi dă ceasul pe care i-l dăruise soțul ei pe când trăia și Raskolnikov se duce la cămătăreasa Aliona Ivanovna, să îl amaneteze.

               Iată prima treptă (nevinovată), care va fi o sugestie pentru a comite  fărădelegea.

               Personajul nostru se teme că nu va fi primit de cămătăreasă, iar după ce totuși își primește banii pe ceasul amanetat, se ivește gândul crimei.

               Dostoievski analizeaă cu minuțiozitate psihologică felul cum se naște crima  în mintea acestuia, de la simplul gând până la oribila crimă cu toporul.

               Întâi își devalorizează personajul. Bătrâna cămătăreasă e „un păduche” social, o inutilitate.   Așa vor proceda și comuniștii când vor ajunge la putere, prin „lupta de clasă” suprimând segmente sociale întregi: burghezie, intelectualitate, chiaburime.

               Faza a II a: acceptarea ideii de crimă și selectarea modului  cum să o înfăptuiască.  Da, cu un topor, când bătrâna va fi singură acasă, iar sora ei vitregă, Lizaveta,  va fi plecată undeva.

        În mintea lui Rascolnikov se duce o autentică bătălie între rațiune și conștiință.       Rațiunea (omenească) îl îndeamnă la crimă. Glasul conștiinței (Vocea lui Dumnezeu în om) îl avertizează că e pe cale să comită un păcat grav..

        Vrând să-și viziteze un prieten bun, Razumihin, opusul lui Raskolnikov,  în drumul lui face un act de caritate, dăruindu-și ultimele douăzeci de copeici. Faptul că are milă dovedește clar existența unei conștiințe vii, active, de care ar trebui să țină cont.

        Altădată, este cutremurat de o scenă barbară în care un căruțaș, într-o piață, își bate calul  până la moarte, sub privirile unei mulțimi care se distrează de „spectacol”.

               (Ne aducem aminte că în 1844, la Milano, Nietsche vede o scenă absolut asemănătoare și cutremurat  de milă, îmbrățișează capul sărmanului animal și îi cere iertare în numele întregii umanități. Pe loc, cutremurat de barbarie, Nietsche înnebunește.)

        Conceptul lui Raskolnikov, că el trebuie să fie un om „deosebit”, ucide vocea conștiinței și se decide la crimă. Merge acasă la cămătăreasa Aliona Ivanovna și o ucide cu toporul.

        Detaliile sunt absolut oripilante, anticipând romanul polițist modern.

        Nenorocire însă! Apare subit și sora vitregă a cămătăresei, epileptica Lizaveta, pe care la fel o omoară în furia atacului, deși a doua crimă nu era inclusă în socotelile lui, dar de frica unui martor....

        Oribila crimă nu e de mare ajutor și împricinatul se alege doar cu niște mărunțiș.

        Ca prin minune, Raskolnikov, gata să fie surprins, reușește să scape, dar judecătorul de instrucție Porfiri Petrovici, care se ocupă de caz, își dă seama cine este criminalul și îl urmărește, deși probele nu sunt complete.

        (Majoritatea marilor detectivi găsesc cu intuiția cine este autorul unei infracțiuni din cercul de suspecți și apoi adună probele incriminatorii definitive.)

        Prietenul lui Raskolnikov, Razumihin, este creionat de Dostoievski drept opusul său, înfruntând sărăcia prin muncă, lucrând fizic, traducând, ca o dovadă că există soluții la sărăcie.

        După producerea crimei, glasul conștiinței se ridică acuzator împotriva făptașului, care realizează grozăvia făcută și fără folos. Raskolnikov nu mai are liniște  și descoperă că cea mai cumplită pedeapsă pentru un om este vocea conștiinței acuzatoare.

        Zbuciumul nu-l părăește ziua și noaptea, iar Judecătorul Porfiri Petrovici îi urmărește fiecare mișcare și așteaptă ca acesta să se predea singur, sub asaltul conștiinței, deși el mai încearcă să se justifice:

        „N-am ucis un om; am ucis un principiu.”

        Deoarece un cunoscut al său, Marmeladov, a fost accidentat de o trăsură, îi face o vizită și aici o  descoperă pe Sonia (alintată Sonecika), o fată de 18 ani, subțire, mlădioasă, cu ochi albaștri, de care se îndrăgostește.

               Sonia este un crin în noroi, protituată de nevoie, pentru a-și întreține cei patru frățiori și tatăl bețiv. E tipul femeii păcătoase din Sfânta Scriptură, puternică prin credință și puterea de jertfă.

        Din dragoste pentru Sonecika, Raskolnikov îi destăinuie crima și zbuciumul conștiinței, iar aceasta îi arată că nu este scăpare decât să se  predea.

        Își va ispăși greșeala și se va elibera de păcat, urmând a se regenera apoi ca om, și salvându--se.

        „De ce să mă predau, dacă acolo mă odihnesc? Ce fel de ispășire va fi asta?”- se împotrivește el.

        Din dragoste pentru Sonia, dar și pentru sine, Raskolnikov acceptă si se predă judecătorului de instrucție Petr Porfirovici, care îl aștepta.

        Este condamnat la închisoare doar pentru opt ani, adică la deportare siberiană, unde Sonia îl urmează, așa cum au făcut multe femei iubitoare pentru soții lor și chiar prințese ale Rusiei.

        Raskolnikov este de altfel, singurul personaj negativ  al lui Dostoievski, care se salvează.

               (Vedem destule personaje politice din societatea românească, unele faimoase, care, ajunse la , nu-și acceptă condamnarea ca o ispășire, ci o socotesc nedreptate „din motive plitice” la adresa lor, astfel ,  deși suferă, suferința lor nu este o ispășire, o salvare pentru relele pe care le=-au, comis, urmîând a fi judecati și de Dumnezeu).

        Romanul conține o lume de personaje.

                       Dacă în Raskolnikov  avem un personaj negativ, care se salvează totuși, în romanul „Idiotul”, Dostoievski prezintă un personaj total pozitiv, de o bunătate hristică, dar pe care societatea din jurul lui nu îl înțelege și îl percepe ca un „idiot”, un inadecvat social – Prințul Mâșkin.

        Celălalt mare roman, „Demonii”, pornește de la un caz social de răsunet din vremea când trăia Dostoievdki. Un student participant la o mișcare anarhistă, vroia să părăsească mișcarea, dar camarazii lui l-au ucis.

               Dostoievski, marele iubitor de HRISTOS rămâne unul din titanii Literaturii Universale.

       Memorbalilă este cugetarea sa: „Dacă pe patul morții, cineva ar veni și mi-ar spune cu cele mai bune argumente posibile, că nu HRISTOS este Adevărul și Dumnezeul, as rămâne tot cu HRISTOS:”

        Prietenul său, Strahov, mărturisea că „De câte ori auzea numele lui HRISTOS, ochii lui Dostoievski se umpleau de lacrimi și încerca să le ascundă.”

                                                     prof. Vasile Găurean

.