Înţelepciunea nebunilor

Filosofii secolului al XVIII-lea, din epoca zisă a Luminilor au născocit teza (Voltaire, Diderot…) că Dumnezeu ar fi creat lumea, a pus nişte legi şi apoi nu se mai interesează de ea. A părăsit-o iremediabil- zicea şi protestantismul- din pricina păcatului originar ce prea l-a jignit pe Dumnezeu. Cu o vorbă , Dumnezeu ar fi plecat ca un om care are alte treburi mai importante. Desigur că, de un astfel de imaginar Dumnezeu, nepăsător la catastrofele şi durerile vieţii noastre, n-am avea nevoie. De aici, până a proclama în mod agresiv moartea lui Dumnezeu, cum face filosoful german Friederich Nietsche pe la 1882, nu mai e decât un pas. El îşi anunnţă evenimentul-cataclism printr-o parabolă.

Într-o bună zi, îşi începe filosoful german povestea, într-o dimineaţă, un nebun năvăli în piaţa mare a oraşului, strigând de zor şi învârtindu-se în toate părţile: „Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!”Pe încetul, o gloată tot mai mare de gură-cască se adună la faţa locului, amuzându-se de „spectacol”. Dispreţuitori- cum narează Karen Armstrong- aceştia l-au întrebat unde ar crede el că o fi plecat Dumnezeu? Fugise undeva? Emigrase? Deodată, nebunul se opri, şi holbându-se la ei, urlă; „Unde a plecat Dumnezeu?” Oamenii au încremenit, neştiind dacă acela se va repezi la ei sau ce ar putea face.

După ce privi în jur cu o căutătură ciudată, strigă: „Am să vă spun eu… L-am ucis… Noi L-am ucis, voi şi eu! Noi toţi suntem ucgaşii Lui”

Un eveniment teribil şi inimaginabil se petrecuse şi lumea părea aruncată în hăuri. Moartea lui Dumnezeu semăna derută, disperare şi spaimă. Lumea nu mai putea fi sigură că merge într-o direcţie. Nebunul urlă amarnic: ”Mai există noţiunea de „sus” şi „jos”? Nu rătăcim printr-un neant nesfârşit?”- întrebă el.

Când noi, oamenii, îl alungăm pe Dumnezeu din inimile noastre, este ca şi cum L-am ucide. Îi refuzăm existenţa. Nu zice poetul francezcă că „Partir, c’est mourir un peu” (A pleca înseamnă a pleca puţin)? Astfel, nebunul avea îndestulă dreptate, numai că Dumnezeu este etern, fără început şi fără de sfârşit şi fără de moarte. Pe colina Golgotei a murit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” nu Fiul lui Dumnezeu, ci Omul, fiindcă Cel singur fără de moarte nu avea cum să moară.

Cei care au uitat de Dumnezeu sau chiar L-au alungat din sufletul lor aveau să cunoască o durere şi o pustietate sfâşietoare, aşa cum este şi cazul lui Nietsche.

O să vă dau în ziua cea de mâine câteva versuri pe care le pune el în gura lui Zaratustra (de fapt însuşi filosoful). Citidu-le, m.am cutremurat de zbuciumul şi singurătatea lui şi, deşi sunt bărbat, nu mi-am putut opri lacrimile.