Dostoievski, 200 de ani de la naștere, 140 de ani de la moarte

          Anul acesta și luna aceasta se împlinesc două sute de ani de la nașterea celebrului scriitor rus Feodor Dostoievski, venit pe lume la 30 octombrie 1821, și o sută patruzeci de ani de la plecarea sa la Domnul, la 28 ianuarie 1881. Este considerat unul dintre cei mai străluciți romancieri ai literaturii universale din toate timpurile, cărțile sale sunt traduse și comentate în 170 de limbi ale lumii, constituind o influență principală pentru mulți scriitori, dintre care amintim pe Sigismund Freud, Franz Kafka, Friedrich Nietzsche, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, William Faulkner. Are origine nobiliară, tatăl său fiind medic militar, bunicul și străbunicul au fost preoți de rit oriental în bisrici unite cu Roma, iar marele romancier a mai fost și jurnalist, traducător, inginer proiectant.În total opera lui Dostoievski numără 11 romane, dintre care patru foarte mari, Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Idiotul, Demonii, 3 nuvele, 17 povestiri numeroase alte lucrări. Este considerat părintele existențialismului în special datorită nuvelei ,,Însemnări din subterană”, descrisă de Walter Kaufman ca ,,cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”. Jean-Paul Sartre consideraafirmația lui Dostoievski din ,,Frații Karamazov”,  ,,Dacă Dumnezeu nu există, totul va fi permis”, punctul de plecare al crizei existențiale, iar în vidul moral pe care-l creează ateismul prin anularea lui Dumnezeu, se nasc monștrii nihiliști precum Stavroghin, din ,,Demonii”, Svidrigailov, din ,,Crimă și pedeapsă”, sau Smerdiakov, din ,,Frații Karamazov”, care, printr-o manieră distructivă, obțin împăcarea cu conștiința proprie doar prin suicid. De fapt tipologia personajelor sale este relativ simplă, în afară de amintiții nihiliști autodistructivi, întâlnim creștini umili, (prințul Mîșkin, Alioșa Karamazov, Sonia Marmeladova), depravați cinici(Feodor Karamazov), intelectuali rebeli(Ivan Karamazov, Raskolnikov). Eroii lui Dostoievski acționează sub impulsul ideilor și nu al instinctelor.

          Dostoievski a creat o operă de o mare forță hipnotică, personajela sale, într-o atmosferă fierbinte sau scandaloasă, poartă dialoguri socratice despre existența lui Dumnezeu, problema răului și suferița celor inocenți.La fel ca Tolstoi, Dostoievski se raportează la idealurile Rusiei rurale, dar nu pe baza principiilor etice, ca la Tolstoi, ci din pură iubire creștină. Opera târzie a lui Dostoievski respinge cultura vestică și afirmă valorile ruse și ale țarismului. Marele scriitor a dezvoltat o nouă știință a omului, omul acesta este un microcosmos, centrul existenței, se analizează omenirea în integritatea ei, omul atinge trăiri de maximă intensitate și datorită libertății maxime a personajelor sale de a alege binele sau răul, necondiționate de istorie, ereditate sau condiție socială, Dostoievski este considerat un gânditor existențialist.El face analiza stărilor patologice ale minții, nebunia, crima sau suicidul, explorarea unor procese extreme ca autodistrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă.

Este mai atras de realismul și comicul lui Gogol decât de romantismul marilor poeți Schiller și Pușkin.Influență majoră pentru Dostoievski sunt Gogol și George Sand, pe aceasta Dostoievski o va plasa mai târziu chiar deasupra lui Balzac și  Dickens, pentru că de la ea cititorii ruși au putut să extragă ,,toate lucrurile de care erau atât de păziți.”

În plan spiritual experiența închisorii (anii detenției, 1849-1854, muncă silnică într-o colonie penitenciară din Omsk, Siberia, condiții de viață inumane, descărcarea șlepurilor, măcinarea alabastrului, fabricarea și transportarea cărămizilor, suferința de epilepsie și de reumatism la picioare), echivalează cu victoria creștinismului asupra ideilor socialiste, ,,Siberia și munca silnică...teroare și amărăciune, se spunea...Teribilă absurditate! Eu abia acolo am învățat să trăiesc sănătos și fericit, abia acolo am reușit să mă înțeleg...să-L înțeleg pe Hristos.” Anii detenției au însemnat pentru marele scriitor o formă de regenerare.

Viața omului nu este un drept ci un dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu. Voința individuală autonomă se lovește mereu de Dumnezeu. Dostoievski a vorbit despre individualismul posesiv, acest principiu care stă la temelia capitalismului, nu doar în termeni sociali, ci în special în termeni ontologici. Individualismul este esența capitalismului și reprezintă maladia ontologică a naturii umane dând naștere la mari probleme sociale.

Romanele lui Dostoievski sunt romane ale dialogului, mai puțin ale monologului, sunt redate idei în toată forța lor, dar în același timp se menține distanța față de ele, pentru că atunci când reprezinți o ideeînseamnă că reprezinți personajul respectiv. De pildă, marele scriitor era în profund dezacord cu ideile lui Raskolnicov, din ,,Crimă și pedeapsă”, însă era de acord cu ideile eroilor săi, de exemplu, Alioșa Karamazov, Zosima, Mîșkin, Sonia. Dostoievski este profund original atunci când părăsește logica puterii, care este gata să soarbă totul și reușește să privească și să judece din afară, descoperind acea violență prin care puterea mătura totul în calea ei. Iubirea de sine este fundamentul bazei logicii puterii, adică este rădăcina răului.

În ,,Oameni sărmani” marele scriitor ne arată mentalitatea autodegradantă care se ivește în oamenii oprimați, drept urmare a logicii puterii. Simplul copist Devușkin se justifică în fața conștiinței sale, ,,E nevoie de mine...sunt indispensabil...poate că sunt un șobolan...dar și șobolanul e necesar.” Ca urmare, Devușkin vede că lucrul cel mai greu de îndurat este acea milă disprețuitoare a celor bogați care vin pe ideea, ,,cea mai importantă virtute civică este să faci bani.” Sărăcia aceasta ar fi mai ușor de suportat fără această milă disprețuitoare a celor cu bani față de cei fără bani. Dostoievski ne spune că umanitatea o găsești mai repede în ,,bordeluri, taverne, piețe, închisori”, acolo oamenii aceea care suferă și care nu mai au prea mult de pierdut, sunt mai tentați să se recunoască unii pe alții ca oameni, să-și recunoască ticăloșia în mod cinstit, spre deosebire de cei îmbuibați, puternic satisfăcuți de sine. Coabitarea pașnică, liniștea socială, pacea între oameni nu țin de instituții și civilizație, ci țin de faptul că fiecare om ar trebui să-i recunoască pe toți ceilalți ca oameni. În acest context marele scriitor a pus diagnosticul lumii occidentale după ce a vizitat Europa în anul 1862, adică boala acelei lumi ar fi boala ,,pungii cu bani.”  Londra este văzută de scriitor drept un Babilon, o dezordine biblică, aici scriitorul nu a văzut oameni ci o sistematică și docilă pierdere a conștiinței.

Dostoievski a prezentat aspectele barbare ale poporului rus, cu multă profunzime, însă a arătat că nu trebuie ignorată frumusețea acestui popor cu câteva secole de creștinism, care a îndurat multe suferințe în istoria sa. Celebrul romancier dorea ca clasa cultă rusească să se hrănească din credința ortodoxă de veacuri a poporului rus pe care trebuia să-l lumineze cu cultura sa. Națiunea este puternic legată de religie, atunci când apare o nouă religie, apare și o nouă națiune. Un popor își păstrează credința sa religioasă numai când oamenii cred în națiunea lor, în rolul acesteia în istorie, religia nu este ceva abstract, ci manifestarea concretă a unui popor. Când oamenii nu-și mai prețuiau pământul strămoșesc atunci ei își pierdeau și credința. Dostoievski a văzut că acest fenomen se întâmplă în societatea rusă cultă care, disprețuindu-și poporul, și-a pierdut credința și a alunecat în raționalism, individualism, iluminism. Atunci când omul se dezrădăcinează, se desparte de comunitate, sufletul lui nu mai este un întreg, se fragmentează pierzându-și sensul comunității și credința, el își uită scopul final și se chinuie în neputința de a distinge între bine și rău.

Tradiția poporului păstrază iubirea și credința, părăsind această tradiție omul nostru se va lăsa posedat de idei, acestea fiind unica lui realitate, acest lucru îl vedem în romanul ,,Demonii”. Kirilov, posedat de ideea libertății absolute, se sinucide în speranța că sacrificiul său va deschide o eră nouă în care omenirea va trăi precum copiii, neavând conștiința și teama de bine sau de rău. Acest sacrificiu al lui Kirilov ne descoperă o realitate dezgustătoare și nu una a inocenței, este o deschidere, de fapt, spre distrugere universală. În ,,Jurnal” Dostoievski arată că nihiliștii ,,sunt bolnavi din cauza încrederii totale în normalitatea lor.” Semnificația din ,,Demonii” o găsim în cuvintele starețului Zosima, care spune, ,,suntem cu toții răspunzători pentru toți.”În acest roman Șatov ne spune că rațiunea nu este în stare să deosebească binele de rău și nici să le definească.

În lumea lui Dostoievski există o imagine centrală spre care merg toate celelalte imagini, este imaginea Bisericii. Scriitorul nu vede neapărat Biserica ca o instituție, ci apare ca o împlinire autentică a libertății, egalității și fraternității. Idealul ortodox, după Dostoievski, împlinește și nevoia de libertate și nevoia de unitate, păstrând autentica ierarhie ideologico-politică răsturnată de occidentali. Doar iubindu-L pe Hristos care și-a oferit dragostea și și-a dat viața pentru toți oamenii, putem și noi, la rândul nostru, să iubim pe toți și pe toate. Hristos a biruit lumea și suferința în Înviere.

Dostoievski crede că instituțiile politice sunt un rezultat al unui eșec creștin de a trăi după principiul spiritual, principiu care a fost înlocuit cu legea care, oricât ar fi de bună, rămâne, până la urmă, o creație artificială. Cu toate acestea Dostoievski, contrar lui Tolstoi, nu respinge instituțiile statului sau măsurile punitive ale acestor instituții, nu respinge legea ci îi afirmă necesitatea. Legea însă nu poate constitui ultimul cuvânt pentru că, lipsind iubirea, nu poate trăi mult timp. Când pofta de viață se va transforma total într-o nesăbuită lăcomie a omului care caută prin toate mijloacele materiale să-și satisfacă plăcerea gustului, atunci, cu siguranță, vom fi în imediata apropiere a unui sfârșit brutal, inconștient gestionat de instituțiile politice.