Dostoievski, mai actual ca oricând

Dostoievski are un fascinant şi dureros destin personal şi literar. Diagnostician al tarelor intelectuale, sociale şi morale, ale veacului său, Dostoievski îmbină revolta cu resemnarea, previziunea cu prejudecata, iar idea generală a operei sale este centrată pe simptomele triste ale unei epoci de tranziţie şi şansele reaşezării pe o puternică bază religioasă şi etică.
Dostoievski vede libertatea şi egoismul ca fiind incompatibile, generozitatea nu există, există numai lupta spontană pentru existenţă, adică egoismul. Marele romancier merge pe apologia idealului creştin, ortodox şi atacă cinismul, nihilismul şi imoralitatea. El spune că europenii înlătură pe Hristos şi se preocupă în primul rând de pâine, iar izvorul tuturor nenorocirilor umane este doar mizeria, lupta pentru existenţă, mediul care devorează. Dacă se dă, în acelaşi timp, şi pâine şi frumuseţe, atunci omul este privat de muncă, de personalitate, va fi privat de idealul vieţii.
Dostoievski vede cauza răului în depravarea şi imoralitatea generalizate, în scepticismul şi cinismul care au invadat gândurile, în ruperea tuturor legăturilor stabile, în indiferenţa noastră. Familia este în descompunere, există apatie şi lene înrăită, iar lenea generează totdeauna sălbăticie.
Dostoievski, dintre toate simptomele descompunerii, a urmărit cu mare insistenţă pe acela al sinuciderii. El găseşte formula sinucigaşului logic, acea care înseamnă o consecinţă a lipsei de credinţă în nemurirea sufletului. Omul contemporan este lacom de bani, putere şi are o stranie indiferenţă faţă de idea creştină, înălţătoare, a existenţei umane. Nemurirea sufletului este singura idee superioară din care îşi iau existenţa toate celelalte idei superioare. Tragedia sinucigaşului este neputinţa de a accepta propria indiferenţă, iar iubirea de umanitate se transformă în ură, omenirea nu poate fi iubită abstract, ci doar prin sentimentul susţinut de credinţă.
Ideea nemuririi este viaţa însăşi, principalul izvor al adevărului şi formula ei definitivă.