PRO-VERBE: Să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard

Îndemnul „să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard” a rămas proverbial, deși astăzi pare prea prudent, prea puțin ambițios, într-o lume care ascultă mai degrabă de discursul progresului, al „mai binelui” promis și al salturilor spectaculoase înainte. În acest context, preocuparea pentru vrabia cea banală și simplă ajunge să pară, pe nedrept, suspectă.

            Totuși, merită să ne gândim mai atent la acest proverb și la sensul lui profund, care nu se referă neapărat la păsări, ci la firea omenească. Când, cât și pentru ce este necesar să ne asumăm riscuri? Este bine să riscăm pierzând ceea ce avem sigur, pentru a câștiga doar abur, fum și iluzii? La asta se referă, de fapt, proverbul.

           De fiecare dată când vrem să mergem mai departe, ar trebui să ne gândim mai întâi cum să nu pierdem ceea ce avem deja și, abia apoi, dacă se poate, să mai adăugăm ceva - puțin câte puțin. Această perspectivă este una înțeleaptă: ceea ce ai câștigat până acum merită păstrat, iar ceea ce adaugi să nu fie o promisiune deșartă sau un risc inutil.

          Aceeași logică ar trebui aplicată și atunci când ne facem ordine în gospodărie, și atunci când formulăm propuneri pentru îmbunătățirea stării unui sat, a unui oraș sau chiar a unei țări. Dacă într-un sat există un izvor bun de apă, nu este înțelept să-l acoperi cu asfalt doar de dragul modernizării.

          Îmi vine în minte o pildă din Pateric, în care se spune că un izvor făcător de minuni curgea doar picătură cu picătură. Oamenii, dorind mai multă apă și mai multă minune, l-au îngrădit pentru ca apa să se adune. Ei bine, atunci izvorul a secat. Picătură cu picătură se desfășoară și binele în viața noastră.

          De multe ori, acest proverb trebuie luat în seamă: să nu pierdem ceea ce avem, chiar dacă este puțin, în favoarea unui „mai mult” iluzoriu.

***