Potop de versuri de pe… claie (III)

În Măgura lui dragă, badea Anchidim mergea cu animalele, dar făcea și fân „pe une se merita” (unde se făcea iarbă de cosit). M-a invitat de mai multe ori să-i mângâi Măgura cu pașii mei, dar de-abia la începutul lui august, prin anul 1980, m-am învrednicit să mă iau la trântă cu povârnișul aspru și neprietenos al drumului spre Măgură.
Ajuns acolo, priveliștea care mi se deschidea în fața ochilor merita orice efort. Vedeam dealurile înșiruite cuminți de-o parte și de alta a Gersei curgătoare, până când dădeau mâna cu munții din ce în ce mai înalți care-și agățau vârfurile de cer. Și Bârlea, și Su’ Pceatra, și Bătrâna, și Preluca păreau ca niște zei păzitori din care coborau cine știe ce zmei și zmeoaice până în „Sala de mese” a Peșterii „Izvorul Tăușoarelor”.
- Noa, vezi ca fain îi? mă întrebă badea Anchidim întrerupându-mă din contemplare. Aici mi-am petrecut eu tinerețile. Cu trișca și cu oile. La școală nu m-o lăsat. Era pre departe! Doamne, șî cât aș și vrut să învăț! Am mai prins de la nepoatele mele.
- Dar poeziile cum le făceai de le țineai minte? încercai eu.
- Le zâcem de mai multe ori, tăt câte-un vers și le țânem minte! Nu le scriem:
Câți oamini îs la strânsură
Tăț’ ascultă a me gură
Șî gânesc c-am mărs la șculă!
Eu, la șculă, n-am îmblat,
Numa’ mândra m-o-nvățat;
Cân’ era de mărs la șculă,
Ducem oile-n Măgură,
Mă culcam cu mândra-n șură ;
Cân’ era să mărg la școală,
Mă culcam la mândra-n poală…
- Așa a fost, bade Anchidime? îl provoc eu.
- Nu pcear așă, da’ așă mni s-o părut mnie mai fain, zise el urmărindu-mi reacția.
Nu-mi dădu răgaz să mai fur din frumusețea slovelor.
- Noa amu, dacă ț-ai vinit în ori, hai să mai gătăm o claie, că tare bună a și la iarnă. Promit că te voi răsplăti, zâmbi el cu subînțeles.
Casetofonul, ca un aliat de nădejde, era pornit. Așteptam.
Badea Anchidim se urcă pe claie:
- Noa dați-m’ cât oi putea eu! tună el de pe claie, învăluit de razele unui soare dogoritor. Pelele se cununau unele cu altele ca și versurile:
Pintru tine mândrulucă,
Vin jandarmni să mă ducă;
Pintru tine, mândră dragă,
Vin jandarmni de mă leagă!
Mai bine leagă-mă tu,
Că ei n-or vini altu’,
Leagă-mă cu tri sfori groasă
Să rămân aicea-n casă,
Lângă tine-a me frumoasă!
- Noa-i faină? se auzi glasul lui badea Anchidim de răsună pădurea.
- Fain, fain, întării eu.
- Atunci, hai să-i dăm bătaie:
Luniță, dragă luniță,
Ține badii luminiță
Să vie di la oiță.
Șî de n-a vini la noi,
Țâpe-să lupcii la oi!
Șî de-acolo să nu vie
Fără de-o mnioară jie,
Șî de-acolo să nu iasă
Fără de-o mnioară grasă!
- Mai vineu lupcii în câte-o sară, ghinești că știeu că eram dus airlea, zâmbi badea Anchidim. Da’ niciodată nu aduceu, de fieștecare dată…luau!
Claia se subție tot mai tare. Badea Anchidim se ținea de parul verde cu putere, iar ploaia de versuri reîncepu:
Copciliță din vecini,
Hai să trecem la străini!
Câ țâie ț-oi lua năframă,
Mnie arma, că-s cătană,
Țâie ț-oi lua mărjele,
Mnie un clop cu petele;
Ș-om trăi necunoscuți,
Ai puțâni sau ai mai mulț’;
Ș-om trăi cu dealurile
Ca șî cei cu neamurile;
Ș-om trăi cu străinii
Ca șî cei cu părinții!
- Noa, o ieșât fain? mă întrebă el când era gata să coboare.
- Faină, ca o mireasă, îi țin eu isonul.
- Atunci, ascultă:
Hai, mnireasă să te jioc,
Dumnezău dăie-ț’ noroc!
Că, pe câte le-am jiucat,
Dumnezeu noroc le-a dat!
Se dă jos. Privește claia cu nesaț. E mândru că i-a ieșit „ca la carte”.
- Să știi, domnișorule, că un ospăț fără citeraș îi ca un brusture într-un grâu fain, iar o claie faină îi ca o mnireasă!
După ce mâncăm, badea Anchidim mă uimi încă o dată. Începu să recite versuri din Coșbuc.
- Pe-aiestea le știi? tună el.
- Sunt din poezia „Mama” de George Coșbuc, răspund eu ca un școlar conștiincios. Dar cum le-i învățat?
- Le-am pus pe nepoate să mi le citească. O dată, de două ori, până le-am prins!
Privesc involuntar spre Hordoul lui badea George. Casele împânzite de-o parte și de alta a Sălăuței parcă îl așteaptă pe cel care i-a dus faima.
- Acolo-i Hordou’, zise badea Anchidim citindu-mi gândurile. Da’ dumneata n-ai scris vreo poezie?
Întrebarea mă luă prin surprindere.
- Am scris, îi răspund eu repede.
- Atunci spune-m’ una șî-ț’ promit s-o învăț.
Mă puteam opune? Așa că… am început:
Printre dranițe uitate
de vreme
lacrima zorilor
se prelinge încet,
pe buzele mele,
de vreri frământate,
plânge lumina
presărată discret.

Mi-alunecă mâna
în fânul nuntit
să caut mireasma
miresei de duh,
aleargă prin podul
în gânduri pierdut
ideile prinse
c-un lanț de văzduh.

Printre dranițe uitate
de vreme
roua luminii
o sorb cu nesaț,
ideile toate
sunt prinse-n fuiorul
ce-l toarce bunica
liniștită-n târnaț!

Mă-nvăluie lacrima
luminii născânde
și satul renaște
pregătit de nuntit…
doar eu tot aștept
în podul cu doruri
glasu-ți fierbinte
ce n-a mai venit!
- Mni-o plăcut! Mai spune-o o dată.
Am repetat-o. Badea Anchidim învârtea și sucea versurile într-un joc continuu. Nu trecu multă vreme și mi-o spuse fără greșeală.
Amurgul ne învăluia din ce în ce mai mult. Noaptea aceea am dormit în fân, în podul grajdului acoperit cu… dranițe.