Andrei Marga: Așa nu, România!

Indicatorii economici ai țării noastre din acești ani sunt negativi. Faptul că ei sunt simultani cu indicatorii politicii actuale, care trimit la limita părăsirii democrației, nu este întâmplător. Ambele șiruri de indicatori atrag în discuție prestația din  universități, institute, academii, care este la fel de joasă. Performanțele slăbind, acestea au fost scoase din clasamente care contează. Șirul indicatorilor negativi majori se încheie cu reprezentarea externă a României, care eșuează în diletantism, lingușeală la ocazii, debusolare.

Pentru cei lucizi, realitățile de azi ale țării sunt triste, chiar dacă emfaza și jubilația noilor propagandiști încearcă să le ascundă. Practic, la drept vorbind, aproape nimic nu mai funcționează normal. Peste toate se așterne superficialitatea și falsificarea.

În fapt, oriunde, economia, democrația, cultura, politica externă sunt intim legate, chiar dacă legăturile nu sunt la prima vedere. Indicatorii ar trebui să-i alarmeze pe răspunzătorii administrativi și politici ai țării și pe suporterii lor „științifici și culturali”. Împreună, prin ce au făcut și prin ceea ce nu au fost în stare, au dus România în situația dată.

Să ne oprim aici doar la indicatorii economici și instituționali.  Riguroasa agenție Fitch a anunțat că va scădea ratingul României la nivelul „junk” (pe românește, „deșeu”, unii traduc agravat, „gunoi”) dacă se mărește datoria publică, iar creșterea economică rămâne nesemnificativă. Conform BERD, PIB-ul țării nu a realizat în 2024 creșterea prognozată, mediocră, de altfel, de 1,4%, iar nici în 2025 nu are cum să realizeze prognoza. România are cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană, cel mai mare deficit bugetar (8,7 %), iar consolidarea fiscală nu dă rezultate. Agenția estimează că raportul dintre plata dobânzilor la împrumuturi externe și venituri va crește la aproape 8% din venituri. Se va accentua îndatorarea externă deoarece deficitele sporesc, iar creșterea economică este înceată.

Conform analizelor, anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 aruncă România, civic și democratic, la coada Europei. Iar, cum bine s-a spus, „huliganica” reținere a candidatului cel mai votat la alegerile prezidențiale din 2024, pe motiv că „nu place celor ajunși la butoane”, și primitiva abordare de către procurori aruncă România la coada lumii civilizate.  

Știm prea bine că există criterii de evaluare a instituțiilor inspirate de dependența vieții oamenilor de democrație. Mai solicitate de actualitate sunt „democrația ca formă de viață”, la opusul simplei „tehnici de stabilire a decidenților” (Dewey), „democrația public deliberativă” (Habermas), opusă „democrației mute”, și „democrația ca aplicare a suveranității naționale” (Mannent), în opoziție cu „democratizare din afară”. La propriu, doar „democrația curată” se poate socoti democrație.

Evaluări după indicatori preciși, unii chiar cuantificabili, ne pot spune însă mai bine, univoc, când în fapt este democrație. Publicația „The Economist” a și delimitat o sumedenie de indicatori ai democrației și i-a reunit sub criterii:  „procesele electorale şi pluralismul”; „funcţionarea guvernului”; „participarea politică”; „cultura politică”; „libertăţile civile”, pe care le-a și aplicat stării democrației. Evaluarea din partea cunoscutei publicații a retrogradat în 2025 România, de la „democraţia viciată” a ultimelor decenii, la cea de „regim hibrid”. Un astfel de regim „combină elemente de democrație electorală cu comportamente autoritare” și este penultima categorie – ultima fiind „regimul autoritar”. România a trecut pe ultimul loc în Uniunea Europeană și pe un loc dezonorant în lume.

Ca de obicei, într-o țară în care autoritățile sunt incapabile să o gestioneze în interes public, intervin unele ambasade pentru a atenua evaluările. Nu se intervine prima oară, încât se pune întrebarea: a dispărut corupția mult acuzată de decidenții pe care respectivele ambasade i-au sprijinit pe față în 2004 și ulterior? Nu cumva corupția este azi mult mai extinsă? Și că mai corupți s-au dovedit tocmai cei care atunci pretindeau că „luptă cu corupția”! Nu mai comentez teza dovedită pe larg (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017), că o „democrație promovată din afară” devine, aproape fatal, un fel de colonizare.

Mai este însă vreun dubiu asupra desfigurării statului și democrației cât timp o recunosc chiar inițatorii? Recunoașterea ne și scutește de invocarea altor probe: un președinte susținut de respective ambasade vorbea de „stat mafiot”, succesorul său de „stat eșuat”. Nu cumva și intervențiile amintite au partea lor de răspundere?

Azi, la noi, unii vor să-i dea lecții Americii prin declarații de un rar grotesc. Atacă direct liderii americani inși de pe meleaguri carpatice care abia și-au încropit un verbiaj gol. Plini de suficiență, acești inși nu știu că analizele responsabililor americani se fac cu o exactitate din care s-ar putea învăța. Când se spune oficial, de pildă, că au fost îndreptați spre Ucraina multe sute de miliarde de dolari atunci sunt probe – doar că bani s-au dat pe diferite canale, iar cineva ia unele sume drept cadou sau investiții.

Pe bună dreptate, cu impecabilă stăpânire a logicii argumentării mature, responsabilii americani au respins sofismele cam infantile ale unor oaspeți recenți ai ai Biroului Oval, mediatizați pe glob. Dacă nu ar avea urmări tragice, sofisme ca „rivalul meu este rău, deci ceea ce fac eu este însuși binele!”; „suntem avangarda valorilor Europei și lumii, deci socotiți-vă favorizați că ne aveți!”; „rivalul a rămas același dintotdeauna, așadar doar cu noi să discutați!”; „noi vă apărăm, așa că ar trebui să ne fiți recunoscători!”, ar putea fi luate ca piese într-o comedie. Ar trebui râs, dacă aceste piese nu ar duce la moartea unor oameni.

Dar, să revenim la România. Indicatorii apropierii de statutul de  „junk” în economie și ai trecerii la coada civilizației în instituții nu sunt ușor de digerat de cetățeanul onest care-și trăiește viața în această țară, acum. Nici pentru cei care au lucrat nu pentru propria pricopseală, ci în interes public după cotitura din 1989, când România a intrat în rând cu lumea.

Reflecțiile pot fi nesfârșite, mai ales că, din nefericire, nici în prezența acestor indicatori dramatici nu se pune capăt abuzurilor, derapajelor și imposturii din țară. În loc să le marginalizeze, decidenții continuă să umple cu ele nestingherit viața cetățenilor.

Cu indicatorii – economici, politici, culturali, de politică externă – de la această oră, o reanaliză cuprinzătoare a situației din România a devenit necesară. Nu-i adevărat că nu s-a făcut nimic în ultimii treizeci și cinci de ani. Dar situația de azi nu este ceva ce poate fi continuat fără pericole. Din ea nu se iese cu cârpeli. Nu se iese nici cu programele partidelor actuale care conduc – partide care, la modul serios, s-au despărțit de liberalism sau social-democrație și au devenit mai curând adunături în vederea extorcării de bunuri publice și căpătuirii unor activiști.

Desigur, nimic nu-i doar de ieri. Dar instituțiile țării și decidenții de azi – economici, politici, științifici și culturali, ai politicii externe – sunt primii răspunzători de starea în care s-a ajuns. Mai ales că România a început după 1990 la fel ca alte țări din regiune – cu o constituție care era axată pe pluralism politic, libertăți și drepturi fundamentale ale individului, alegeri libere, tripartiția puterilor în stat, stat de drept și social. Dar, în loc să se lărgească libertățile și drepturile și să se optimizeze statul, procesul a fost invers și, de aici, explicația eșecurilor.

Din nefericire, Constituția din 1992 a fost afectată de câte ori s-a ivit ocazia. Nu lărgind însă libertățile și drepturile cetățenilor, ceea ce ar fi fost salutar, ci consolidând autoritarismul. De pildă, din 2001 încoace, s-a recurs la prelungirea absurdă a duratei mandatului președintelui țării; la transformarea tacită a CCR într-o putere în stat; la consolidarea rolului Executivului, încât ordonanțele de urgență au înlocuit legile, iar cetățenii nici nu mai sunt măcar consultați; la generalizarea „desemnării personale” în funcții și titluri a acoliților, rudelor, amantelor. Cum să se rezolve dificultățile unei țări consolidând răsturnarea de valori, prin ea însăși malefică?

În ultimele decenii, în România nu este doar democrația înscrisă în Constituție, ci încălcarea continuă, fățișă a democrației. Exemplele sunt numeroase. Bunăoară, este mereu abuz la desemnarea de demnitari – în loc de meritocrație se cultivă fără ezitare insul conform, care nu deranjează. Se forțează fizic rigorile legii și are trecere falsificarea prevederilor constituționale: exemple edificatoare sunt infirmarea referendumului de demitere a președintelui din 2012 printr-o banală erată, anularea alegerilor din 2024 prin încălcarea de către CCR a cadrului constituțional, iar, acum, preocuparea de eliminare a candidatului cu cele mai multe voturi. Mult clamata justiție adoptă decizii de răzbunare, în vreme ce fraudatorii sunt achitați sub pretexte variate, iar acum caută nod în papură cu „mercenari” care nu spun nimic despre viața din țară. În loc să atace hoția și abuzurile de la tot pasul. Mai nou, se încearcă segregări politice între pretinși „proeuropeni” și „extremiști”, ultimii luați dintre cei care respectă Constituția.

Inși fără vreun merit în europenizare încearcă să se împroprietărească cu „apartenența europeană”. Ei îndreaptă „europenitatea”, așa rudimentar  cum o pricep, contra libertăților cetățenești.

Acest ansamblu de abuzuri și falsificări se cere desființat, dacă este ca România să fie ferită de ceea ce este mai rău. Observând derapajele Uniunii Europene, un prestigios jurnalist german titra „Așa nu, Europa!” (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grosse Fehler der EU, DTV, München, 2010). Putem face o analogie spunând răspicat „Așa nu, România!” – căci situația în care decidenții actuali au adus o țară cu premise și potențial considerabile o scoate din tot ceea ce este european.

Am atras la timp atenția că se anunță nori negri văzând obsesia unora de a controla statul fără să fie pe măsura acestuia. Arhivele sunt mărturie. Am semnalat „regimul prostocratic”, am diagnosticat un „stat avariat” de decidenți, în care au loc „alegeri fără alegere” (Statul actual, 2021), și am acuzat „democrația cleptocratică” și „democrația cu securism” (Soarta democrației, 2022). Din păcate, semnalările s-au confirmat.

Sunt multe aspecte îngrijorătoare în economia, democrația, știința și cultura, politica externă ale României  de azi. Mă opresc în cele ce urmează doar asupra funcționării justiției, aceasta rămânând cheia comună redresării economice și repunerii în mișcare a instituțiilor, a științei și culturii, a politicii externe.

În societatea modernă – cu libertăți și drepturi ale persoanelor, cu competiție  și interacțiuni tot mai dense – cele trei puteri, legislativă, executivă și judecătorească, au, fiecare, importanță. Puterea judecătorească are importanță crucială sub aspectul asigurării coeziunii în societate. Aceasta nu se atinge fără justiție.

Întrebarea cheie a rămas în continuare aceasta: ce este de făcut  ca prin hotărârile judiciare să se ajungă la justiție? Răspunsul meu (detaliat în Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020) este că sistemul juridic din România este azi lovit de maladii din multe direcții, încât, mari rezultate imediate nu sunt probabile. În situația dată, însă, ar putea fi, însă, oprite prăbușirile și satisfăcute cinci condiții ale normalizării.

Anume:  a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva contra altora, căci este extinsă mentalitatea „șahului” dat altuia, în locul cooperării, în însăși formularea legilor; b) proceduri capabile să promoveze dreptul – adică orientate spre apărarea drepturilor și libertăților și a statului de drept democratic, prevăzute de Constituție; c) scoaterea selectării și numirii magistraților din sfera desemnărilor unipersonale – care a dus efectiv la recompense cu numirea ca magistrați pentru servicii făcute celui care numește și la premierea necalificării și supușeniei – și trecerea acestor operații în seama unei autorități publice; d) revederea pregătirii juriștilor. Sub acest aspect, se înșală cei care cred că pregătirea actuală, din cele peste treizeci de facultăți pretinse „de drept” (în vreme ce, de pildă, țări de mărimea demografică a Germaniei, au de trei ori mai puține) ar fi în regulă. Direct spus, formarea de astăzi în științe juridice nu asigură înzestrarea  absolventului cu înțelegerea dreptății, a abilităților de promovare a acestei valori, nici cu mijloacele logice și hermeneutice ale culturii și conceperii juridice. Cel care ajunge la o diplomă de licență sau de doctor în drept nu ar trebuie să fie un simplu „tehnician” care a trecut examene – și acelea, adesea, cu pile; e) asumarea adevărului că independența justiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale. Sub acest aspect, este o eroare în România actuală supralicitarea a ceea ce există, din nefericire, tot mai puțin,  anume, conștiința magistraților, în loc să se prevadă mecanisme de corectare a deciziilor și, de ce nu, de tragere la răspundere pentru sentințe. În definitiv, asimilarea din țara noastră a procurorilor cu magistrații s-a dovedit dăunătoare justiției și societății, în întregime. După cum rămâne tot păguboasă desființarea mecanismelor de tragere la răspundere.

După experiențele justiției injuste ce s-a instalat în țară trebuie asumat că nu este posibilă justiție în situații în care nu s-a ajuns la tripartiția efectivă a puterilor și la independența justiției. Este clar că nu este justiție nici atunci când nu s-a ajuns la cultură juridică și mai ales, așa cum ne spun cei mai importanți juriști din Europa anilor noștri, la  „neliniște etică” în adoptarea deciziilor și la „îndoială metodică” privind adecvarea lor.

Altfel se ajunge – așa cum denotă înregistrările electronice – la situația în care funcționari „prezidențiali” ajung să anuleze alegeri. Desigur, cu pixul „judecătorilor” de la Curtea Constituțională, care se dovedesc străini de Constituție și de cultura dreptului. Iar acum se ajunge ca tot felul de neaveniți să aplaude ilegalitățile.

De indicatorii economici, politici, științifici și culturali și ai așezării României actuale în constelația europeană și a lumii ar fi cazul ca cineva să răspundă. De vină certă sunt cei care au condus în acest punct – cu evidente carențe în  pregătirea profesională și ignoranță în materie de cultură instituțională.

 Democratizarea țării la lumina zilei rămâne, în orice situație, urgența. Cu atât mai mult, în schimbarea lumii care se anunță azi, România are nevoie de minți noi la decizii, deschise la schimbare și capabile să o și facă.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>