Arta spectaculară în Povestea lui Harap Alb

Titlul acestui eseu ne-a fost prilejuit de opinia criticului Cornel Regman, care remarca în Povestea lui Harap Alb „largul evantai de posibilităţi în materie de spectacol…” (Cornel Regman, Ion Creangă – o  biografie a operei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 119).    În cele ce urmează, vom reliefa acest aspect, aducând în discuţie aspecte de artă  spectaculară  detectabile în această poveste.

Plecând de la premisa existenţei unor asemenea elemente de spectacol, se poate vorbi de o adevărată şcoală de actorie  în Povestea lui Harap Alb. Protagonistul – la început un novice – are parte de mai mulţi  regizori-actori, fiecare contribuind la desăvârşirea sa. 

Mai întâi, este ales  de Sfânta Duminică – o Lucia Sturza Bulandra în lumea basmelor.  Ca manager, aceasta îi spune fiului de crai ce rol  să ceară şi recuzita  aferentă. Spre deosebire de ceilalţi regizori (pe care îi vom aduce în discuţie), care testează calităţile spectaculare ale lui Prâslea, Sfânta Duminică, recurgând la travesti (în grădina palatului îi apare feciorului de crai ca cerşetoare – spectacol în aer liber) şi intuind calităţile actoriceşti ale acestuia, îl consiliază în privinţa rolului care-l are de ales/ cerut. Sfânta Duminică va mai apare de două ori pe scenă: când Harap Alb mai are de interpretat (pe lângă rolul de valet) alte două roluri – şi ele impuse de Spân: de hoţ  (când trebuie să-i aducă Spânului sălăţi din gradina ursului) şi de gladiator  (când are de adus capul şi pielea cu nestemate ale cerbului). În afară de  indicaţiile regizorale pe care i le dă cu mare grijă, Sfânta Duminică îi procură şi recuzita necesară jocului scenic. Interpretarea primului rol îi este facilitată, pentru că partea cea mai grea a jucat-o regizorul-actor: „Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din gradina ursului…”  Recuzita pentru acest rol – vom vedea – este adiacentă. Sfânta Duminică insistă, de fiecare dată, asupra mişcărilor pe care le are de făcut actorul ei preferat, descriindu-i-le în detaliu: „- Îmbracă-te iute în pielea cea de urs care o ai de la tată-tău, apucă pe ici tot înainte şi cum îi ajunge în răscrucea drumului, ai să dai de grădina ursului. Atunci sai repede înlăuntru, de-ţi ia sălăţi într-ales şi câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.”  A se remarca în acest fragment abundenţa verbelor de mişcare (căci mişcare are de făcut Harap Alb şi încă una precipitată), ce contrastează cu imobilitatea ursului: „…căci pe urs l-am pus eu la cale.” Din declaraţia regizorului-actor reiese faptul că acesta i s-a substituit protagonistului, interpretând partea cea mai dificilă a rolului.

Cel de-al doilea rol (confruntarea cu cerbul) este mai dificil. De aceea şi recuzita e adecvată: obrăzarul şi sabia lui Statu-Palma-Barbă-Cot. Pentru că de astă dată Harap Alb va interpreta rolul singur, regizorul îi dă toate amănuntele în privinţa mişcărilor scenice: „…iaca ce ai de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti din mână; şi de-amiaza, când a veni cerbul aici la izvor să beie apă şi s-a culca ş-a adormi cu ochii deschişi, cum i-i feliuşagul, tu îndată ce li-i auzi horăind, sa ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie şi apoi răpede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul, că are un ochi otrăvit şi când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă cum a asfinţit soarele, să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să ieşi fără frică, să-i jupuieşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg cum se găseşte, şi apoi să vii pe la mine.” Şi aici, verbele de mişcare sunt numeroase, dezvăluind, în opinia regizorului-consilier, detaliile mişcărilor scenice, mai cu seamă că – am precizat – acest rol va fi interpretat doar de protagonist. Lunga secvenţă            narativă, pe care am reprodus-o, are menirea unei repetiţii  generale,  înainte de evoluţia scenică.

Al doilea regizor-actor (în ordinea evoluţiei scenice) este Craiul. El are de ales protagonistul unei piese  care se va juca la curtea lui Verde împărat. Pentru că în  trupa sa nu avea actori formaţi pentru un astfel de rol, se hotărăşte  să-l scoată la concurs.

Ca regizor, Craiul acceptă ca fiecare participant la concurs să-şi aleagă recuzita: „-Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo (…) alege-ţi un cal din herghelie care-i vrea tu, ie-ţi (…) haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală…” (s.n.). În cazul cererii mezinului, care solicită o anumită recuzită  („…calul, armele şi hainele cu care ai fost dumneata mire…”), Craiul îşi dă seama că fiul său a fost consiliat de cineva,  care cunoaşte faptul că această recuzită el a folosit-o în tinereţe. Folosirea ei după atâţia ani i se pare inadecvată, poate  doar pentru o  piesă în absurd : „D-apoi calului meu de pe atunci, cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! (…) Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta acela încă-i unul (…) Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele.” (s.n.).

Proba pentru adjudecarea rolului de protagonist se dă la pod. Aici Craiul (şi acest regizor-actor, ca şi Sfânta Duminică, preferă spectacolul în aer liber – iată încă un argument că cei doi ar fi putut fi colegi de generaţie) este regizor  şi  actor : „Craiul însă vrând să-l ispitească, tace molcom, şi pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod.” (s.n.). Să reţinem că fiind actori din altă generaţie, Sfânta Duminică şi Craiul joacă  alături de tineri, dar având mască  (femeia travestită într-o bătrână cerşetoare, în prima fază a tatonării terenului, când îşi alege actorul; bărbatul îmbracă  o piele de urs).

Al treilea regizor-actor este Spânul. Până să ajungă la fântâna care-i va schimba destinul fiului de crai, acesta se manifestă ca actor, prefăcându-se a accepta rolul de valet. După ce protagonistul depune jurământul de credinţă şi primeşte numele de Harap Alb, Spânul va juca  dublu rol : de  actor (faţă de Verde împărat şi fetele sale – spectatorii implicaţi şi ei în jocul scenic) şi de regizor  faţă de Harap Alb. Să mai arătăm că la  fântâna-uter  (unde protagonistul are parte de o  nouă naştere – de  astă dată primind şi nume), are loc schimbul de roluri : stăpânul devine slugă, iar aceasta îşi arogă dreptul de stăpân. Acest travesti e posibil, pentru că spectatorii – Verde împărat şi fetele – nu cunoşteau identitatea interpretului solicitat.

Împăratul Roş este cel de-al patrulea regizor. El îl va supune pe Harap Alb la trei probe dificile (gen „Ştii şi câştigi!”), în  piesa regizată de el  jucând şi fiica sa. Rolul acesteia va fi salutar în finalul piesei impuse de spân,  demascându-l pe impostor: „Lipseşti dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.”

La cea de-a treia probă la care e supus de Spân, Harap Alb e acompaniat de câteva măşti carnavaleşti: Gerilă, Setilă, Flamânzilă şi ceilalţi urieşi. Folcloristul Petru Ursache e de părere că „Din punctul de vedere al prezenţei scenice, membrii cetei constituie un alai carnavalesc.”- s.n. (Petru Ursache, Etnoesteica, Editura Institutului european, Iaşi, 1998, p. 155). La vederea acestor „antropoizi unidirecţionaţi” (Cornel Regman, op. cit., p. 132), Harap Alb – spectator al recitalului acestora – izbucneşte, aproape de fiecare dată, în râs. „Harap Alb, numai o ţâră cât a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare: - Multe mai vede omul acesta cât trăieşte!” (s.n.). Fiecare îşi etalează arta spectaculară, substituindu-l pe protagonist, când acesta are de trecut câte o probă pentru promisul rol (cel de peţitor) din piesa născocită de împăratul Roş. 

Chiar dacă Spânul a dorit ca să-l compromită ca actor pe Harap Alb, subestimându-i calităţile – ca de altfel şi împăratul Roş –, el a contribuit în mod indirect la desăvârşirea calităţilor actoriceşti ale aceluia.