DESPRE MĂŞTILE POPULARE ROMÂNEŞTI. MĂŞTILE CEREMONIALE DIN MARAMUREŞ

Viaţa omului a fost, dintotdeauna, chinuită, plină de lipsuri, de mari greutăţi care îi produceau multe nelinişti şi spaime, iar împotriva acestor temeri, proiectate la proporţii fabuloase pe plan psihic şi spiritual, omul a căutat să lupte cu mijloace materiale şi spirituale, pe care le socotea avantajoase pentru el, cum ar fi: camuflarea, deghizarea, travestirea. Deghizarea i-a fost mai la îndemână.

În acţiunea de deghizare, de a se ascunde după un obiect, omul a inventat un instrument magic cu totul special şi complex în structura lui morfologică – masca- cu care a colportat simbolurile concepţiei sale despre viaţă şi lumea înconjurătoare. Trecerea de la forma abstractă a măştii la cea concretă, palpabilă a constituit un proces de creaţie care s-a desfăşurat de-a lungul timpului.

În literatura ştiinţifică, măştile populare au făcut obiectul multor studii ale cercetătorilor, preocupaţi de fenomenul cultural popular, datorită conţinutului lor mitologic şi a structurii lor plastice.

În ordinea istorică, Dimitrie Cantemir este primul care consemnează prezenţa şi importanţa unor obiceiuri populare cu măşti în Moldova, în lucrarea sa Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), publicată în limba latină la începutul secolului al XVIII-lea, fiind cu totul revelatoare observaţiile despre căluşari cu costumaţie adecvată, un joc cu caracter magic de mare amploare, reprezentat prin satele şi oraşele moldoveneşti, sărind şi alergând întruna, plini de vioiciunea specifică ritmului alert al jocului.

În aceeaşi perioadă  în Ţara Românească, secretarul florentin al lui Constantin Brâncoveanu, Antoniu Maria del Chiaro pomeneşte de obiceiuri asemănătoare în lucrarea lui Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, Venezia, 1718, în traducere românească  Revoluţiile Valahiei, Iaşi, 1929. Povestind despre obiceiurile şi moravurile valahilor, nu era încântat că în sărbătorile Crăciunului se dădeau   „reprezentaţii cu măşti respingătoare de cloanţă şi unchiaşi”.

Italianul a mai făcut observaţii pertinente şi despre obiceiuri de Paşti la curtea domnească brâncovenească. De Paşti, în fiecare joi, băieţi îmbrăcaţi „cu pir şi alte ierburi jucau paparudele, iar de Rusalii, căluşarii umblau prin târguri numai mascaţi şi săreau până picau frânţi de oboseală”.

Impresii despre „dansul cu măşti al căluşarilor din Ardeal” şi importanţa măştilor populare în Transilvania sunt relatate de Ioseph Franz Sulzer în a sa lucrare Geschichte des Transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens, ... (Istoria Daciei transalpine, adică a Valahiei, Moldovei şi Basarabiei,...), editată la Viena, 1781, ca o încercare a unei istorii generale a Daciei, în care mai adaugă referinţe pentru secolul al XVIII-lea despre obiceiurile populare cu măşti din  această provincie românească.

De la primele menţiuni scrise despre „cultura măştilor” la români, soarele s-a întors de milioane de ori la locul lui în zodia primăverii începutului şi zilele au pierit în veşnicie, iar despre impactul ce l-a avut masca asupra naturii umane s-au scris multe studii, fiecare încercând să aducă ceva important în interpretarea fenomenului cultural, cel al magiei măştii populare.

Vechimea, varietatea, încărcătura simbolică, spectaculozitatea măştilor dovedesc perpetuarea unor obiceiuri străvechi pe aceste meleaguri, măştile fiind apreciate de cunoscători ca „dovezile istoriei nescrise a unor obiceiuri”, istoria  măştilor populare româneşti începând cu creaţia măştilor primitive care au apărut şi s-au perfecţionat în activităţi materiale şi spirituale caracteristice unor forme de civilizaţie şi cultură din stadiul incipient.

Treptat măştile, din simple instrumente ritualice de protecţie magică folosite în procesul muncii: culesul în natură, cultivarea pământului, îmblânzirea şi domesticirea animalelor, vânătoarea, pescuitul, se transformă în reprezentări mitice complexe în desfăşurarea actului ceremonial din sărbătorile ciclice agrare şi sărbătorile populare, devenind tot mai pronunţate piese de recuzită dramatică în manifestările de divertisment ale poporului.

Cultura tradiţională românească cuprinde multe categorii de măşti, acestea grupându-se după conţinutul lor (antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe), după formă (măştile-costum, reductive şi extracorporale) şi după funcţia culturală, care se dezvăluie în diferite împrejurări (rituale, ceremoniale, de carnaval). Ele sunt descoperite pe tot cuprinsul ţării, în unele zone fiind reprezentate într-o mai mare diversitate, elementele simbolice ale măştii contribuind la individualizarea, la personalizarea ei.

La sărbătorile-prag, la trecerea dintr-un anotimp în altul, se credea în popor că spiritele sunt foarte active. În aceste împrejurări, omul, cu ajutorul măştii, încerca să se apere, să se protejeze de duhurile malefice. Masca unui animal, îmbrăcată de un om, îi poate transfera personajului, pe cale magică, calităţile sau defectele animalului: putere, viclenie, bunătate, ...

La români sunt foarte răspândite măştile ceremoniale, ele fiind strâns legate de sărbătorile calendaristice religioase şi laice din răstimpul unui an: Crăciuniul, Anul Nou, Boboteaza, Lăsatul Secului, apoi de perioada de derulare a muncilor agro-pastorale: primăvara (1-15 martie), vara (15 iunie-15 august), toamna (15 octombrie-15 noiembrie).

Luând în considerare funcţia culturală a măştilor, mai putem aminti că cele rituale care se referă la momentele importante din viaţa omului (naştere, nuntă, înmormântare) au fost mult răspândite în vechime. Poporul român poseda un bogat repertoriu de jocuri funerare, având în componenţă transferul „manei” strămoşului decedat asupra celor rămaşi şi pregătirea pentru lunga călătorie a „dalbului de pribeag”. În aceste nopţi de priveghere, forţele vieţii se opuneau puterii morţii. Urme de consacrare a unor rituri funebre există la Nereju, zona arhaică a Vrancei. La priveghi, mai mulţi bărbaţi cu măşti funebre se rotesc în jurul unei vetre cu foc arzând, focul sacru îndeplinind un ritual pentru uşurarea sufletului defunctului. Acest ritual se practica în incinta gospodăriei unde se afla mortul. Este un obicei funerar care nu se mai performează astăzi, dar bătrânii confirmă că a existat mai demult.

Între măştile populare româneşti, măştile maramureşene se evidenţiază prin aspectul grotesc, producând o stare de confort emoţional deconectant pe care îl simte cel care priveşte spectacolul. Omul cheamă puterile benefice ale spiritului păzitor, simbolizat de mască, acesta jucând un rol foarte important în tradiţie, având atribute de protecţie şi de aducător de noroc.

Jocurile cu măşti reprezintă un compartiment important al creaţiei populare care evidenţiază spectacolul tradiţional al sărbătorilor din ciclul celor douăsprezece zile: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza („zi la anul”, „festum incipium”) şi nu numai. Este firesc să menţionăm că, în timpul desfăşurării reprezenaţiilor, personajul care joacă masca are o contribuţie esenţială în reuşită. Pe lângă talentul personajelor, valoarea artistică este completată de bogăţia recuzitei specifice adecvate.

Fiecare obicei se individualizează prin numele măştilor, prin elemente auxiliare care completează masca, prin numărul lor, fie că reprezentaţiile folclorice sunt pe temă religioasă –Tri crai de la Răsărit, Bradul credincios, Pomul lui Adam, Viflaimul, Zânele vestitoare ale Crăciunului – fie că sunt pe temă istorică –Constantinu, Banda lui Pintea, Banda lui Bujor – sau jocuri cu măşti animaliere –Jocul Ursului, Jocul Caprei etc. Sunt obiceiuri care se performează în ajunul Crăciunului şi în prima zi a acestei sărbători, unele de Anul Nou şi altele de Bobotează.

Unele obiceiuri sunt performate de copii (băieţi şi fete), cum ar fi : Steaua, Tri crai de la Răsărit, Zânele vestitoare ale Crăcinului. Costumele şi recuzita exprimă bucuria omului în faţa unui eveniment religios deosebit: Naşterea Mântuitorului Iisus. Băieţi, cu vârste între şapte şi doisprezece ani, îmbrăcaţi în alb, cu cămăşi bărbăteşti peste cioareci şi poale femeieşti sau cu costume în culorile roşu, galben, verde, albastru şi negru, după rolul avut, purtând o stea în cinci colţuri, ornamentată în staniol şi pe cap având comănace cu cruce peste ele, vestesc Naşterea Pruncului divin. La fel se întâmplă şi cu cele trei zâne (obicei perfomat la Săcel şi Borşa), cu coroniţe pe cap, cu rochii albe, cu toiege înstruţate cu verdeaţă şi cu fire roşii, vin să-l întâmpine pe Iisus, aducându-i daruri. Majoritatea obiceiurilor cuprind actanţi de vârste diferite, mai mult tineri.

În cadrul acestor spectacole, un loc important îl ocupă două măşti: Moşul şi Baba, personajele aparţinând substratului mitico-magic al obiceiului, Moşul fiind considerat strămoşul cel mai îndepărtat şi întemeietorul neamului, Baba conducându-ne la vechi rituri de invocare a spiritelor strămoşilor, mijlocind legăturile celor vii cu natura, cu stihiile cosmice, de aceea se regăsesc sub forma mascaţilor din alaiuri, în timpul sărbătorilor.

În Maramureş mai există o categorie de măşti extracorporale, de moşi şi de babe, de „domni” şi de „doamne” („metehăii”) care se puneau, în ajun de Anul Nou sau de Bobotează, la fetele bătrâne şi la flăcăii tomnatici şi care au îndeplinit cândva funcţii magice de stimulare a căsătoriei. Acum au mai mult o latură spectaculară, satirică, umoristică, textele care însoţesc aceste păpuşi fiind gustate de mulţimea adunată la faţa locului.

Atmosfera de veselie, de destindere este întreţinută la cote înalte de multe alte personaje. Vom întâlni ţigani, vrăjitori, soldaţi, păstori, multe măşti de diavol personalizate: Dregătorul cel mare, Lucifer, Ispravnicul Dracilor, Înşelătorul, Sarsailă (cel mai mic, „Prâslea” Drăcimii). Măştile lor sunt „măşti-costum” (cojoace întoarse pe dos, gube miţoase şi cuşmele la fel) sau „măşti reductive” (cu zdrenţele curgând pe ei, încărcaţi de clopote grele şi multe „droange”, care fac zgomot mare atunci când le scutură, cu feţele înnegrite cu funingine), apoi au bâte, măciuci, corn, bici. Aşteptau cu mare nerăbdare să vină Anul Nou,  să să facă „motroaşcă” sau „moşcoră”, adică mască.

O mască aparte, prin toate detaliile ei, este „Doamna Moarte”, îmbrăcată în negru, purtând seceră în mână; o mască realizată dintr-un coif înalt, tot de culoare neagră, cu un avertisment dur la adresa mulţimii prezente la spectacol: „Toţi veţi fi ai mei!” Textul semnifică inevitabilitatea morţii comună tuturor.

Din alaiul măştilor care participă în reprezentaţiile dedicate sărbătorilor creştine nu lipsesc Iosif, Maria Maica Sfântă, Irod, Preotul, Soldatul, Evreul, Craii, ele completând secvenţele folclorice din cadrul evenimentului petrecut la Bethleem „la curţâle lu’ Crăciun”.

Obiceiurile şi datinile strămoşeşti, cu măştile populare –parte integrantă a acestora, legate de sărbătorile de peste an, de ciclul celor douăsprezece zile în special, se înscriu în categoria celor mai aşteptate şi pline de frumuseţi şi sensuri profund umane. „Societatea măştilor rămâne cartea înţelepciunii popoarelor”, cum se exprima criticul de artă francez Pierre Francastel într-o lucrare a sa „Realitate figurativă”.

Bibliografie selectivă:

Bilţiu, Pamfil, Bilţiu, Maria, Calendarul popular, volumul II: Obiceiurile toamnei şi iernii, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2010.

Bilţiu, Pamfil, Bilţiu, Maria, David Victoria, Colinde şi obiceiuri de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează, Baia Mare, Editura Eurotip, 2007.

Dăncuş, Mihai, Măşti şi jocuri cu măşti din Maramureş, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2008.

Evseev, Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1998.

     Pavel, Emilia, Studii de etnologie românească, Iaşi, Princeps Edit, 2006.

Vulcănescu, Romulus, Măştile populare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.