Biblia reptiliană

Dacă miturile greceşti, sumeriene, indiene, egiptene, precum şi evangheliile nu sunt simple pilde, nici metafore, ci descriu cu mijloace cât mai exacte cu putinţă fertilizări în vitro, zboruri cu rachete, războaie nucleare la scară cosmică? Mărturisesc că nu sunt un împătimit al genului SF, iar dacă nu l-aş cunoaşte personal pe Al. C. Miloş, nu aş fi cumpărat probabil o carte pe un asemenea subiect. Mă voi strădui să scriu cu o doză cât mai mare de obiectivitate posibilă date fiind circumstanţele, dincolo de respectul pe care i-l port. Biblia reptiliană, Alexandru Cristian Miloş, Ed: Orfeu 2000, Bucureşti, 2011 reuşeşte cu adevărat să-şi merite numele, fiind concentraţia maximă a teoriilor şi susţinerilor autorului din volume precedente, ca Filosofii siderale. Această ultimă apariţie emite ideile sub formă de versete cu deosebit impact, neîndoielnic şocante pentru cei aflaţi la primul contact cu opera sa. Dar până la urmă, de ce ar mai fi ceva şocant într-o eră în care până şi Vaticanul admite existenţa unor civilizaţii extraterestre? Problema nu este prezenţa altora (ceva de bun simţ, ce se impune ca o evidenţă date fiind probabilităţile), ci originea noastră ca specie. Ce este omul?

Cartea trebuie începută de la coadă, cu anexa conţinând o cronologie a istoriei reptilienilor şi oamenilor pe Terra, după Zecharias Sitchin, scriitor american plecat din U.R.S.S., care a emis o teorie referitoare la existenţa unei a zecea planete a sistemului solar, Nibiru. Din cauza traiectoriei sale eliptice, are nevoie de o perioadă îndelungată de timp pentru a traversa sistemul solar, ceea ce o face extrem de greu observabilă. Apropierea ei de Terra aduce cu sine dezastre naturale, la fel cum Luna produce, la proporţii mult mai mici, mareele. Chestiunea controversată şi interesantă de la care pleacă ipoteza lui Sitchin, preluată de scriitorul român, nu este atât efectul cataclismic pe care-l produce la fiecare apropiere de planeta noastră (exploatat comercial şi bombastic de filme recente ca 2012), cât populaţia de pe Nibiru. Annunaki sau Nefilimi descrişi de Biblie, aceştia vin pe pământ în căutare de aur, nu din lăcomie, asemeni conquiztadorilor, ci pentru a-şi proteja propria planetă de razele solare devastatoare, metalul preţios pulverizat în atmosferă refăcând stratul de ozon. Extratereştrii construiesc mine şi un aerodrom undeva la graniţa dintre Iran-ul şi Iraq-ul de astăzi, ceea ce explică de ce Sumerul a fost primul leagăn de civilizaţie. Abia aici vine miezul problemei: Annunakii fiind prea puţini (câteva sute), aveau nevoie de mână de lucru ieftină sau gratis în minele de aur, iar animalele băştinaşe nu puteau fi dresate pentru asemenea întreprindere. Aşadar au implantat ADN-ul lor extraterestru maimuţelor, creând astfel omul. Veriga lipsă din teoria evoluţionistă e astfel explicabilă, iar creaţionismul capătă o nouă dimensiune.

Observ că nu am explicat încă titlul volumului de faţă. De ce reptiliană? Ei bine, aceşti nibirieni ar fi reptile gigantice, bipede, vorbitoare şi deosebit de inteligente, care au descoperit tehnologii care depăşesc deocamdată până şi puterea imaginaţiei noastre. De ce, totuşi, reptilieni? Autorul aduce nenumărate argumente în acest sens: În primul rând, cea mai veche parte a creierului uman este denumită deloc întămplător creier vegetativ sau reptilian, sediul celor mai adânci temeri, speranţe, tenebrele inconştientului – inclusiv colectiv. În al doilea rând, miturile omenirii de la un capăt la altul al planetei vorbesc despre şerpi uriaşi cu pene (Quetzacoatl), despre dragoni gigantici în China, precum şi despre alţi monştri cu solzi şi scuipători de foc (posesori de arme de foc?) răpuşi de eroi, în Europa şi alte colţuri ale lumii. Cel puţin în preistorie, aceste civilizaţii n-au avut niciun contact, aşadar nu putem vorbi despre vreo influenţă. O interpretare foarte interesantă este adusă mitului lui Apollo ucigând şarpele, care n-ar fi făcut altceva decât să ucidă partea malefică a firii sale, zeul luminii răpunând umbra din sufletul său. Aceşti reptilieni sunt, aşadar, fie benefici, fie malefici (îngerii căzuţi), urmărind doar plăcere, putere, sânge şi înrobirea continuă a omului. În schimb, cei benefici doresc ridicarea omului din condiţia de Adamu (muncitor primitiv în sumeriană) la cea de adevărat fiu de zeu, cu conştiinţă cosmică. Se pare că ar fi avut loc trei înnobilări cu ADN extraterestru – Adam, Noe şi Iisus, de fiecare dată omenirea realizând un salt de conştiinţă imposibil de explicat evolutiv, natural.

Se pare că păcatul originar ar fi fost provocat de contradicţia dintre principalii oameni de ştiinţă reptilieni, extratereştri, unul susţinând că Adam este capabil să conştientizeze destinul său cosmic, pe când celălalt clamând că originea sa simiană, maimuţa din Adam îl va face să cedeze ispitelor materialităţii. L-au operat pe acest prim om, rupând unitatea sa androgină (exact ce susţin miturile greceşti), l-au divizat pentru a-l face slab şi supus dorinţelor carnale. Al doilea om de ştiinţă avea să aibă dreptate în acea fază a experimentului: instinctul sexual l-a tras pe om adânc în bestialitate. Omul a fost „drogat cu sex”, de atunci îşi risipeşte energia vitală în înmulţirea infinită pe orizontală, în loc de un iluminat a ajuns să paraziteze şi să secătuiască resursele planetei pe care locuieşte. Mai mult, din cauza acestei imense risipe de energie, şi-a pierdut cea mai mare parte din capacitatea cerebrală (folosim 3-5% din ea), odată cu alte înzestrări (telepatie, telekinezie, clarviziune). Ultimul prototip uman, Iisus, reuşeşte să înfrângă sexualitatea (este creat prin „imaculata concepţie”), precum şi moartea. Nu putem decât spera că următorul va produce alt imens salt în conştiinţă.

Biblia reptiliană este exact ceea ce-şi propune să fie, o carte sacră într-un anumit sens. Ea trebuie înţeleasă şi acceptată ca atare sau refuzată ca neadevărată, nu criticată la nivel stilistic, literar sau artistic. Această formă nouă de cosmopoezie până la urmă, a domnului Miloş pune omul în faţa alegerii pe care liberul arbitru i-a oferit-o dintotdeauna: calea morţii sau calea vieţii eterne. Calea reproducerii infinite pe linie orizontală, abandonând transcendentul, sau calea ridicării, iluminării. Calea Samsarei, ori calea Nirvanei.