CASTANUL CU PIRAMIDE

E vremea castanilor în floare. Nu sunt atât de mulţi precum teii. Nici cât să dea imaginea unui oraş, ca Brăila, evocată de Mihail Sebastian în romanul „Oraşul cu salcâmi”, „dar nu vezi că au înflorit salcâmii”? Dar sunt magnifici.
De câte ori privesc la castanul înflorit de la fereastra mea, cu mici piramide perfecte, nenumărate, de flori albe, ca de nisip, pornesc într-o călătorie imaginară prin Egiptul antic, prin Egiptul meu. Şi prin cel al lui Eminescu: „Nilul mişcă valuri blonde pe/ câmpii cuprinşi de maur/ Peste el cerul d- Egipet,/ desfăcut în foc şi aur.”
Ce arhitect iscusit e copacul de-a construit atâtea piramide prin frunzele lui!...
Fiecare dintre flori e o mică Piramidă a lui Keops. Baza pătrată cu patru laturi care se unesc într-un punct se rotunjeşte în forma florii de castan, pentru a face loc celeilalte asemănări, cu o lumânare, neaprinsă, veşnic în aşteptare, gata să se ofilească degrabă.
E atâta bucurie în imaginea unui castan înflorit, încât aş deschide braţele să-l îmbrăţişez, uitând că fiecare piramidă îngroapă un faraon.
Noaptea, în castanul meu se reflectă luna, iar ziua, soarele, zeul Ra, se aşează blând, probând razele primăverii. Când plouă, stropii alunecă peste piramidele albe, făcând mai uşoară, mai lină, călătoria mea cu ochii deschişi. Sau „larg- închişi”.
Atât mi-e de drag castanul meu, încât aş dori, ca-ntr-un „Vis vegetal”, de Magda Isanos”, să înflorească şi iarna, ca să mă bucur, ca să te bucuri.
N-aş crede precum cântă Tudor Gheorghe, pe versuri de Arhip Ciubotaru: „Au înnebunit salcâmii/ de atâta primăvară”. Eu cred că a venit primăvara, de atâţia castani înfloriţi.
Şi declar castanul de la fereastră una dintre cele şapte minuni ale lumii mele.