Corăbieri pe valurile războiului

Surghiun și vale a plângerii este viața lor.  Necazuri, strâmtorări îi însoțesc pe corabia exilului. Corăbieri aflați în primejdie sau omorâți de valurile războiului.

Își jelesc în aceste „pelerinaje” pe cei iubiți ai lor, fie ei: tată, mamă, fii sau soți și soții.

Iubitorii de slavă deșartă se „trudesc” să stăpânească pe alții, negândindu-se că lumea nu-i mai vrea, nu vrea să mai știe de ei sau să-i țină minte. Cu cât li-e mai mare „înălțarea”, ticăloasă le va fi căderea. Trupurile lor se vor face cenușă.

Și-au dat mâna laici și clerici, la cel mai înalt nivel, doi „tătuci” care, prin minciuni și deșertăciuni, au dobândit domniile de președinte și patriarh, crezând în mintea lor înnebunită de mândrii și închipuiri, că fac o faptă bună. Și-au luat slavă deșartă și cinste vremelnică, nefiind vrednici să cârmuiască trupurile și sufletele oamenilor, dar se îngrijesc numai de umbre și visuri.

Va veni vremea când se va sfârși exilul lor, se vor reîntoarce la vetrele lor să-și vadă ce le-a mai rămas, rudele lor și pe cei pe care-i îi vor fi găsit în viață, molozul și dărâmăturile agoniselii lor.

Vor ajunge la doritul liman, izbăvindu-se de cumplita furtună ce s-a abătut asupra lor, mulțumind Făcătorului de Bine că i-a scăpat din ghearele morții (pe cei care luat calea exilului), sădindu-se în sufletele lor liniștea, iar pentru care nu mai sunt în viață să se roage, știind că prin jertfa lor și-au pregătit întâlnirea cu „patria unde nu este întristare, nici suspin sau foame, nici sete sau frig, bucurându-se de îndestularea veșniciei”.