“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.

Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.

Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.

Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.

Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.

- Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.

- Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.

Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.

- Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.

Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?”, şi-a zis.

A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Alexandru Petria