Sistemul (17)

În schimbul ajutorului acordat, tânăra se simţea obligată s-o răsplătească cu tot felul de atenţii. Cel puţin ea aşa credea la început că-i aducea toate acele fleacuri drept recompensă. Venea şi, zâmbăreaţă, îi aşeza pe birou prăjituri, plăcinte, pateuri. De fiecare dată ea încerca să protesteze sau să-i dea banii pe ele. Atunci tânăra îi şoptea fierbinte, cu gura aproape lipită de urechea ei, că-i face plăcere să-i ofere delicatesele şi s-ar întrista dacă ar fi refuzată. N-avea ce să-i facă şi nici nu se putea sfătui cu cineva apropiat. Situaţia s-a complicat şi mai mult apoi.

Tânăra primise o garsonieră în apropierea blocului în care locuia. Într-o seară s-a pomenit cu ea la uşa ei. Fără să o fi invitat măcar a păşit în hol, apoi s-a instalat pe unul din cele două fotolii din cameră. A aşteptat câteva minute ca să-i comunice motivul vizitei, dar fata continua s-o privească zâmbăreaţă, de parcă s-ar fi aflat în cea mai firească postură. S-a apucat să citească cu voce tare cotoarele cărţilor din vitrina biroului. „Aveţi o bibliotecă interesantă – a remarcat în cele din urmă. – Eu când voi reuşi oare să adun atâtea cărţi”. „Se adună, se adună cu timpul” – i-a spus ca s-o liniştească. Şi cum avea făcută pentru cină o tocăniţă sârbească, a invitat-o la masă. A lăudat mâncarea cu un patos care i-a zgândărit orgoliul. Îi plăcea să gătească şi laudele aduse preparatelor ei le primea cu încântare.

Începând din seara respectivă a continuat s-o viziteze de parcă ar fi venit la ea acasă. O servea cu mâncare de fiecare dată primind cu încântare laudele ei. Spera că astfel se achită de obligaţiile legate de prăjiturile şi plăcintele pe care i le punea, zilnic, pe birou. O deranja, totuşi, faptul că îşi pierdea mult prea mult timp cu pălăvrăgeli sterile. Vag conştientă ezita să-şi deschidă sufletul în faţa tinerei. A aflat mai târziu că, în ciuda zâmbetelor linguşitoare, tânăra profitase de fiecare scăpare a ei, turnând-o pentru remarcile mai acide cu privire la prestaţia redactorului şef sau a celorlalţi colegi. Acestea au devenit banale fleacuri în competiţie cu surpriza pe care avea să i-o facă.

Într-o sâmbătă, la sfârşitul programului, Virgilius, şeful rubricii agrare, care se întorcea, de regulă, din teren cu portbagajul plin, le-a oferit la amândouă un pepene mare.

Oarecum surprinsă de gestul colegului, a luat pepenele, gândindu-se cu groază că va trebui să-l care până acasă. Tânăra s-a oferit s-o ajute plină de solicitudine. „Îl ducem la tine şi apoi îl împărţim” – i-a spus de parcă ar fi urmat să facă un lucru foarte firesc. În sâmbăta aceea îşi propusese să spele rufe şi să facă ordine în garsonieră. Povestea cu pepenele îi dădea programul peste cap. N-avea ce face însă, trebuia să accepte situaţia şi să-şi amâne propriile-i treburi.

Au pornit spre casă, cărând pe rând, pepenele. În drum a cumpărat nişte ardei graşi şi carne tocată. Tânăra s-a entuziasmat de-a dreptul. „Chiar îmi era dor de nişte ardei umpluţi!” – considerându-se, indiscutabil, o invitată la masă. Un val de furie a cuprins-o încât cu greu s-a abţinut să n-o lase cu pepenele în drum. S-a mai liniştit după ce şi-a făcut o cafea şi şi-a aprins o ţigară. Tânăra s-a aşezat jos, lângă fotoliul ei, deşi îi pusese o ceaşcă de cafea pe măsuţa de lângă celălalt fotoliu. O privea atentă cum trăgea cu poftă din ţigară. În momentul în care a stins-o, strivind-o în scrumieră, s-a ridicat fulgerător şi s-a prăvălit peste ea în fotoliu. A început s-o sărute pe gât, mormăind: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc”. A simţit că-i cauză gura şi, cu ultimele puteri, şi-a ferit faţa îngrozită. Văzând lipsa ei de reacţie, tânăra s-a aşezat stânjenită, tot la picioarele ei. Cu braţele încolăcite în jurul genunchilor o privea timorată.

Rămăsese cu spinarea lipită de spătarul fotoliului. Se simţea paralizată, incapabilă să schiţeze cel mai mic gest. Şi-a revenit după câteva minute. S-a ridicat din fotoliu gândindu-se că trebuie să facă ceva în acele momente de-o apăsătoare stânjeneală. A intrat în bucătărie şi s-a apucat să cureţe ardeii de cotoare. De acolo, i s-a adresat după un timp, pe un ton apăsat: „Draga mea, eu nu îţi pot oferi decât cel mult sentimente materne”. Tânăra a izbucnit bucuroasă: „O, dar e bine şi aşa!” S-a aşezat apoi liniştită pe fotoliul celălalt ca să-şi soarbă cafeaua. A pregătit ardeii şi-a servit-o.

Tânăra i-a declarat încântată că n-a mai mâncat niciodată ardei atât de buni. Laudele, spre surprinderea ei, îi produceau aceeaşi plăcere. Se străduia să uite penibilele momente ale sărutatului pe gât, şi mai ales că tânăra părea a se fi resemnat. Pe furiş, o privea cu curiozitate. În sinea ei începuse să o compătimească. Nu bănuia nici pe departe câtă ură produsese şi ce viespar stârnise prin refuzul ei.