Sistemul (16)

Cine nu-i însurat să se însoare, cea care nu-i măritată să se mărite – aşa suna porunca venită de sus. În şedinţele de partid, la capitolul diverse, figura, de regulă, pe ordinea de zi. Devenise deja jenant din momentul în care sloganul se referea doar la ea. Când secretarul de partid îl pronunţa aşa, în treacăt, spre finalul şedinţei, toţi întorceau capul spre ea şi zâmbeau îngăduitori. Ea privea pe fereastră, până când se consuma momentul, prefăcându-se că nu înţelege despre ce este vorba. La una din şedinţele colectivului redacţional participase secretara cu propaganda. Când a văzut-o că se uită pe geam, i s-a adresat răutăcioasă: „Ninge frumos afară, tovarăşa…”. În clipa aceea remarca femeii a durut-o. Individa habar nu avea de eforturile pe care le făcea ca în fiecare luni, la prima oră să fie în redacţie cu materialul scris despre manifestările culturale din judeţ, care aveau loc pe parcursul duminicilor. Se întorcea de pe teren obosită şi înfrigurată şi după o zi de alergătură se aşeza la masa de scris.

Cu munca şi sacrificiul ei punea o proptea solidă la scaunul tovarăşei, dar individa nu găsise altceva de făcut decât să o ia peste picior. S-a uitat scârbită la ea, încât femeia a simţit că fusese deplasată. Cu o voce moale a retractat, ca un fel de scuză: „Ei, şi mie îmi place iarna, când ninge aşa frumos…”.

Partea bună a acestui episod a constat în faptul că sloganul cu îndemnul la măritiş n-a mai fost rostit cu atâta convingere de secretarul de partid. Individul, care nu avea nimic în comun cu scrisul, fiind doar un abil mânuitor al limbajului de lemn, renunţase, nu fără oarecare regret, la înţepăturile partinice. Îl găsea mereu în sala de documentare, unde îşi confecţiona materialele. Fără jenă se plimba de la un cotidian central la altul, furând câte o frază, sau paragrafe întregi de ici şi de acolo, din articolele de fond, care sunau cam la fel. Ei îi era imposibil să citească asemenea materiale şi cu atât mai puţin pe cele încropite de secretarul de partid, aşa că n-ar fi putut niciodată să probeze subtilul plagiat. Un singur coleg a avut răbdarea să-l urmărească vreo două luni de zile. S-a dus cu probele strânse la redactorul şef. Reacţia acestuia a fost surprinzătoare: „Ştii ce – i-a spus colegului – tovarăşul e util redacţiei”. Colegul s-a resemnat. El n-ar fi putut să compenseze „informaţiile” pe care secretarul i le prezenta în fiecare dimineaţă şefului.

Aluziile la „măritiş” au încetat, dar i-au lăsat multă amărăciune în suflet. Era convinsă că o căsătorie ar fi însemnat pentru ea o implicare totală, un pact de încredere reciprocă între parteneri. Or, aşa ceva, cu meseria pe care o avea, era aproape imposibil de realizat odată cu înaintarea în vârstă.

Chiar cerebrală fiind, o căsătorie de faţadă i-ar fi lezat propria-i intimitate. Se simţea bine în singurătatea ei, comunicând cu pagina scrisă şi cu colile albe ce-şi aşteptau cuvintele. Nu şi-a imaginat niciodată că tocmai această latură intimă a existenţei ei prezenta un interes enorm pentru o anumită categorie de femei. Suferinţa provocată de sloganul cu mariajul a fost floare la ureche pe lângă ceea ce i-a fost dat să descopere odată cu transferul la un alt ziar judeţean.

Abia se acomodase cu oraşul acela prăfos, plin de ţânţari de o înspăimântătoare agresivitate, când la ziar fusese repartizată o proaspătă absolventă a şcolii de partid. Tânără şi total nepricepută în meseria de gazetar stârnea compătimire. I-a fost milă de ea şi-a încercat s-o ajute. Nu ştia ce-a înţeles tânăra din gesturile ei de binevoitoare. În orice caz, interpretarea fetei era cât se poate de personală. Dimineaţa se instala în faţa biroului ei şi aştepta, toată numai un zâmbet, să fie „consiliată”. Erau şi zile în care propriile-i probleme deveneau presante, dar tânăra nu-şi pierdea cumpătul.

Stătea în faţa biroului zâmbăreaţă, reclamându-şi prioritatea în preocupările ei. De câteva ori n-a avut încotro şi-a trimis-o la plimbare. Nu s-a sfiit s-o reclame redactorului şef. Acesta a chemat-o la el şi-a dojenit-o: „Toţi am fost tineri începători la vremea noastră. Fata asta trebuie şi ea ajutată”. Fireşte, nu-i putea spune că, dacă ea n-ar fi mers pe propriile-i picioare de la bun început, nimeni n-ar fi angajat-o. La vremea aceea ea nu era nici măcar membră de partid. Până la angajare şi până i s-a întocmit dosarul a stat trei luni în probe, pe un post de tehnoredactor. Nimeni nu s-a preocupat s-o dădăcească şi să-i arate cum să-şi scrie articolele. Bunăvoinţa ei a fost transformată în obligaţie. Furioasă s-a întors în birou cu gândul să-i reproşeze pâra la şef. Când a văzut-o zâmbindu-i cu o inocenţă dezarmantă a renunţat. Nu ştia atunci că era doar începutul unui lung şir de necazuri…