Sistemul (12)

Nici atunci şi nici mai târziu n-a putut să înţeleagă modalităţile de promovare a cadrelor. Nu oricine ajungea în fruntea mesei. Pentru prima dată auzise de o asemenea ierarhizare a societăţii de la o colegă, prin ultima clasă de liceu. Fiica de ilegalist era bine înfiptă cu picioarele în solul hrănitor al sistemului. Pe vremea aceea conta originea sănătoasă. Inclusiv locurile în învăţământul superior erau atribuite prioritar copiilor de muncitori, ţărani cooperatori şi, la sfârşit, funcţionarilor.

Numai presanta nevoie de cadre pregătite a determinat renunţarea la o astfel de selecţie pe parcursul timpului. Promovările următoare însă erau determinate de alte criterii, din care nu lipseau relaţiile şi mica sau marea ciupeală. Câţi primari sau preşedinţi de ceapeuri nu cărau vârtos mai marilor de pe la judeţe ca să-şi menţină funcţiile!

Dacă acum se cumpără voturi, atunci se negocia îngăduinţa. Dar pe măsură ce şuruburile se strângeau, iar celor săltaţi pe scara ierarhică li se cereau „rezultate”, promovarea şi menţinerea în funcţie devenea tot mai complicată. Unora li se părea că l-au prins pe Dumnezeu de un picior când se vedeau promovaţi într-un post important. Participase odată la învestirea în funcţia de prim-secretar al U.T.C. pe judeţ a unui tânăr activist. Spectacolul a fost de-a dreptul grotesc.

Cu ochii măriţi cât cepele şi vocea strangulată de emoţii, tânărul s-a apucat să declare că trăieşte cea mai fericită zi din viaţa lui. Normal, şi-a zis ea în gând atunci, câteva mii de lei în plus la salariu şi maşină la scară prind bine oricui. A stat de vorbă cu el mai târziu şi şi-a dat seama că era de o foarte modestă dotare intelectuală. Credea însă în steaua sa norocoasă. Cu o naivitate nedisimulată i-a spus că acea promovare era abia începutul. Urmează… Dar n-a urmat nimic. Trecând de vârsta promovărilor, a fost trimis să impulsioneze agricultura judeţului. Pe cât de spectaculoase erau unele promovări, tot pe atât de uluitoare erau execuţiile în sistem. Cele la nivel înalt erau pregătite cu mare grijă, argumentate şi apoi dezbătute în toate colectivităţile, de la elevi, la pensionari. „Trădătorii” sus-puşi erau bine tăvăliţi în smoală şi fulgi ca să mai poată cineva să-i cureţe. Tânără şi naivă credea în aceste execuţii, situându-se fără ezitare în tabăra celor care reuşiseră să anihileze încă un „complot” periculos pentru ţară.

Abia bombăneala domnului V. a adus-o la realitate. În spatele acuzaţiilor era lupta pentru putere de la vârf. Una din tragicele victime a fost Lucreţiu Pătrăşcanu. Capacitatea şi popularitatea lui l-au deranjat pe Gheorghiu Dej.

L-a văzut la mare pe cel care l-a executat, fostul şef torţionar al securiştilor, pus la zid şi deconspirat de Nicolae Ceauşescu. Se bucura, bine mersi, de-o pensie substanţială şi de bilete gratuite de odihnă pentru el şi familie, date de gospodăria de partid. Spre deosebire de ea, lua masa la regim îmbunătăţit. I l-a arătat o ucraineancă băgăreaţă, colega ei de cameră la hotel: Uite-l pe… Minute în şir nu şi-a putut dezlipi privirea de masa aceea la care părea reunită o familie fericită. Şuşotelile cu ucraineanca şi privirea ei insistentă n-au trecut neobservate. Câteva seri mai apoi l-a întâlnit plimbându-se singur pe faleză. L-a zărit de la distanţă şi şi-a propus să-l privească în ochi. Nici ea nu ştia, în acel moment, ce se aştepta să descopere. S-a apropiat cu privirea aţintită spre faţa lui. La vreo trei metri distanţă, fostul torţionar a fulgerat-o cu o privire albastră, de o intensitate nemaiîntâlnită. N-a rezistat. I s-au înmuiat genunchii în dreptul lui şi-a fost obligată să se uite în pământ ca să-şi menţină echilibrul. S-a gândit cu spaimă şi oroare la soarta celor care trecuseră prin mâinile lui. Fără îndoială, individul credea neclintit în dreptatea cauzei în numele căreia schingiuise şi nenorocise mii de oameni. Pentru deliciile lui ca torţionar îi lăsa pe alţii să-l invidieze. Oricum, el apucase să chinuiască câteva mii de oameni, pe când denunţătorul lui, Ceauşescu, a ajuns la milioane când socialismul urcase pe cele mai înalte culmi, oferindu-le românilor foamea, frigul sau disconfortul întreruperilor de curent. S-a întrebat de multe ori, că ce s-ar fi întâmplat dacă Ceauşescu ar fi renunţat la cumplitul meşteşug de tâmpire a populaţiei promovat cu ostentaţie de întregul aparat de partid. Singurul răspuns pe care şi l-a putut da a fost acela că aşa ceva era imposibil. Sistemul nu-şi putea trăda propria-i identitate.