Sistemul (7)

Aparent, viaţa îşi urma cursul firesc. Puţini erau cei care resimţeau constrângerile sistemului, realizând că erau împinşi în tipare prestabilite, supuşi unui dresaj permanent, căruia tot mai greu i se puteau împotrivi.

Spălare de creiere? Da, se pare că despre aşa ceva era vorba. În lipsa unor repere de comparaţie se dădea crezare maşinăriei de propagandă. Contactul cu Occidentul îl aveau doar cei bine cotaţi în sistem. De bună credinţă, după vizite de documentare în capitalele europene, aceştia erau dispuşi să relateze despre îngrozitoarele carenţe ale lumii de dincolo de cortina de fier. Povesteau oripilaţi cum erau întrerupte filmele la televizor ca să se transmită publicitate, cât de greu obţin un loc de muncă tinerii absolvenţi de universităţi, cât de scumpe erau locuinţele în vreme ce la noi se obţineau gratis.

Nu se limitau la simple povestiri spuse în cercuri de prieteni, ci şi scriau, vorbeau la radio, participau la întâlniri cu cititorii, dacă cei care „s-au documentat” erau scriitori. Făceau toate acestea din proprie iniţiativă, fără să le-o ceară explicit cineva, considerând că e de datoria lor să susţină versiunile oficiale ale realităţilor lumii occidentale. Unii ajunseseră să publice volume pe tema asta. Excela îndeosebi un cuplu de scriitori, el reporter-prozator şi ea poetă apreciată în ţară, care a beneficiat de burse şi plimbări cu mare voioşie, fără să lase nimic în urma „contactelor culturale”, nici măcar o traducere din opera lor în ţările vizitate, în afara impresionantei cantităţi de maculatură cu relatări tendenţioase. Acasă, în ţară, ei şi alţii asemenea lor, se simţeau la adăpost, îşi publicau fără probleme „experimentele” literare, aplaudate de critici şi ocolite de cititori şi tocmai de aceea nederanjante pentru oficialităţi.

După „realismul socialist”, sistemul inventase alte modalităţi de anihilare, mai rafinate şi mult mai greu de detectat. La momentul adevărului, când libertatea cuvântului devenise o realitate, toată lumea se aştepta la o invazie de literatură ţinută „la sertar”. A ieşit însă altceva la iveală. Din nevoia de a-şi onora statutul de scriitori, majoritatea şi-a epuizat resursele în sterila luptă cu sistemul. Înainte ca economia de piaţă să-şi impună rigorile, „literatura de sertar” s-a dovedit a fi aproape inexistentă. Ea fusese, totuşi, o norocoasă. În pragul maturităţii, l-a cunoscut pe domnul V., un venerabil avocat, care i-a administrat, fără menajamente, primele lecţii de libertate spirituală. Ultimele vacanţe din anii de liceu, petrecute în casa lui au fost hotărâtoare în imunizarea ei.

A învăţat să gândească liber, să separeu grâul de neghină, să evite extremele. Ca adolescentă, mult prea încrezătoare în versiunile oficiale, a suferit un şoc atunci când i-a spus că toate criticile la adresa unui fost lider de partid erau nişte sfruntate minciuni. Erau la modă condamnările publice, punerea la stâlpul infamiei a diverşilor „trădători” din rândul partidului.

Domnul V. i-a atras atenţia că în spatele acestor mascarade e lupta pentru putere în care pierde cel surprins cu garda coborâtă. „Nimeni nu era în măsură mai mult decât mine, ca avocat al apărării, să ştie dacă a fost sau nu agent al siguranţei”, i-a spus despre cazul fostului lider de partid. „Pe mine însă nu m-a întrebat nimeni. Au apelat la mărturii false, s-au dedat la înscenări pentru a-l pune la zid”. Fusese avocat al apărării şi în procesul intentat grupului de tineri rebeli din care făcea parte şi adolescentul Nicolae Ceauşescu. Despre acest episod însă i-a vorbit puţin, deşi îşi pusese amprenta asupra carierei sale juridice. I-a povestit că fusese numit din oficiu. Colegul său de barou l-a lăsat baltă şi a plecat la Paris. A fost obligat să susţină singur apărarea. Când îi spunea toate astea nu se vorbea încă despre Nicolae Ceauşescu, deşi poza lui de individ tânăr contrasta izbitor cu fotografiile afişate ale celorlalţi lideri de partid. Ca să demonstrezi că eşti bine pregătit din punct de vedere politic, trebuia să-i ştii pe de rost pe cei afişaţi în toate locurile publice. Ei îi înlocuiseră pe marii dascăli ai omenirii: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Aveam, aşadar, deja proprii noştri dascăli…

Mult mai târziu şi-a dat seama că avocatul V. fusese atât de zgârcit în amănunte despre procesul tinerilor rebeli pentru că îşi pregătea dosarul de pensionare ca fost ilegalist, ale cărui date erau strict secrete. N-a obţinut decât statutul de simpatizant şi, prin urmare, o pensie mai modestă.

„Procesul acesta a stârnit oarecare vâlvă pentru că tinerii nu s-au lăsat intimidaţi. Au profitat din plin de relatările presei ca să-şi spună opiniile. Practic, nu existau probe împotriva lor decât propriile lor opinii. Ei au denunţat primitiva exploatare a capitalismului autohton, profundele inegalităţi sociale, pauperizarea ţărănimii. Ca avocat al apărării, am cerut ca, în sala de judecată, până la pronunţarea sentinţei să li se scoată cătuşele, dar am fost refuzat. Atunci m-am solidarizat cu ei. Am plătit scump pentru asta. Mai bine de un an n-am mai putut practica avocatura. Ca să scap din vizorul siguranţei m-am refugiat la Buzău. Aceasta era democraţia în România antebelică. Tinerii au fost condamnaţi doar pentru opiniile lor”. Îşi aminteau nota de tristeţe din glasul său când a adăugat, cu voce scăzută: „Acelaşi lucru se întâmplă şi azi”.