Sistemul (20)

Descoperea, în noua ei postură, cu fiecare zi, cât de anost era orăşelul acela de câmpie, năpădit de praf şi căldură pe timpul verii şi de viscole iarna, devenit peste noapte reşedinţă de judeţ. Hotărâtoare a fost în câştigarea acestui rang construirea unui alt mastodont industrial, un combinat siderurgic de talia celui de la Galaţi.

Populaţia s-a dublat în doi, trei ani prin venirea muncitorilor la noul combinat din aproape toate zonele ţării, îndeosebi din Moldova. Migraţia aceasta masivă de oameni în căutare de-o pâine zgâlţâia relativa stabilitate socială a unui loc unde nu prea se întâmpla înainte nimic. Oraşul s-a umplut de borfaşi, alcoolici şi scandalagii violenţi, de familii cu probleme, de copii subnutriţi şi marcaţi de bătăi.

Prea ocupată cu căutarea şi găsirea unor noi aspecte propagandistice, de genul muncitori fruntaşi, substanţial retribuiţi şi părinţi model, nu mai avea timp şi poate nici disponibilitatea să evalueze viaţa aşa cum era. La combinat, muncitorii erau deja plătiţi în funcţie de realizările planului, astfel încât cei mai mulţi ajunseseră să încaseze doar două treimi din retribuţie. Îşi târau viaţa de la o lună la alta şi ei şi familiile lor, care se tot măreau cu copii nedoriţi.

Peste viaţa lor chinuită s-a suprapus şi criza alimentară. Culmile de civilizaţie şi bunăstare, clamate de sistem, pentru ei deveniseră invizibile. Numai prin eforturile lor nici nu puteau realiza acele planuri, fie din lipsa materiilor prime ori a resurselor energetice, fie din inexistenţa corelării între cerere şi ofertă. Ieşită din vârtejul percepţiilor idilice, evidenţele realităţii le resimţea ca pe nişte rafale de vânt tăios, care îi tăiau respiraţia. Reacţiile ei erau asemănătoare cu cea avută în liceu, când a văzut mama unei colege că îşi aşteaptă fiica în holul mare de la poartă, cu picioarele goale pe gresia rece. Imaginea degetelor butucănoase, cu unghii negre şi mari îi dădea frisoane ori de câte ori şi-o amintea. Venise să-i aducă fiicei banii pentru internat. În perioada în care făcuse ea liceul, condiţiile erau drastice. Nu existau burse aproape deloc, iar colega ei nici n-ar fi avut acces la ele din cauza mediocrităţii.

Oricum, sacrificiul unei mame, care dorea să-şi vadă fiica „doamnă” a impresionat-o până la lacrimi, încât n-a putut să discute cu celelalte colege cele văzute. I se părea că ar fi comis o impietate. Nici acum nu se simţea capabilă să discute în cancelarie despre cei mai mulţi copii din clase, palizi de subnutriţie. În blocul de garsoniere în care locuia erau şi mulţi familişti. De pe la cinci dimineaţa auzea cum le zdrăngăne sticlele cu lapte în plase. Se duceau la cozile imense ca să cumpere lapte. Se grăbeau pentru că orice minut de întârziere le diminua şansele de a cumpăra acest aliment, devenit tot mai rar. Nu puţine erau clipele când simţea că această realitate o striveşte.

Presupunea că orice intelectual onest, cu capul pe umeri, o percepe ca atare. Poate de aceea aberanta reacţie a unui pictor local a îndurerat-o de-a dreptul. Rânjind, pictorul R i-a trântit-o în faţă: „Ei, ce te faci acum, când nu mai eşti tovarăşa de la ziar?” Iniţial s-a prefăcut că nu înţelege aluzia, dar văzându-i rânjetul de satisfacţie s-a hotărât să-i răspundă: „Nimic, i-a spus. Pur şi simplu încerc să supravieţuiesc”. „Mda. E şi asta o versiune”, a concluzionat, brusc iritat de calmul ei. L-a privit cu atenţie. Nu realiza cauza satisfacţiei unui intelectual, care putea să se bucure de necazurile ei, deşi şi el era supus aceloraşi vicisitudini. A evitat să continue dialogul pe această temă, întrebându-l ce mai face, cum o mai duce.

Plin de el, pictorul a început să-i relateze odiseea tabloului cu Nicolae Ceauşescu. Era mândru că reuşise să devină membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi că, din când în când, era invitat să expună. De vândut însă nu reuşea să vândă mai nimic. Numele său nu avea rezonanţa celor câţiva maeştri, care ocupaseră o piaţă destul de săracă în solicitări.

Era contrariată de rânjet şi pentru faptul că încercase pe măsura posibilităţilor să-l ajute. În timp ce lucra la ziar, scrisese un articol critic foarte dur despre condiţiile improprii în care era obligat să-şi desfăşoare activitatea. Deţinea postul de profesor de pictură la şcoala populară de artă. Responsabilii culturali locali îi atribuiseră o mansardă, care a devenit sală de clasă pentru pictură, atelier propriu şi… locuinţă. La insistenţele lui îi făcuse o vizită. A plecat îngrozită de condiţiile mizeze în care trăia. Ore în şir, după vizita la atelier, a simţit în nări mirosul persistent de urină.

În toată încăperea domnea o mizerie pestilenţială şi-un frig pătrunzător. Se încălzea cu o cărămidă de prefabricate pe care fuseseră montate câteva rezistenţe. În apropierea acestei surse de căldură îşi instalase şevaletul. Supărat, i-a arătat degetele umflate de frig care nu-i permiteau să transmită pânzei întreaga încărcătură de idei şi sentimente.

Atunci i-a arătat primele schiţe concepute pentru marea comandă venită din partea judeţenei de partid, cadoul de ziua lui Ceauşescu. Odată cu comanda i se transmiseseră şi tema lucrării, precum şi câteva indicaţii de care trebuia să ţină seamă. Respectase tema „Vizită de lucru”, prezentându-l pe Ceauşescu într-un lan de grâu, mângâind cu mâna dreaptă spicele, iar în plan secund câteva siluete, vag definite, ale unor însoţitori.

Încântat de comandă, i-a vorbit apoi de posibilităţile de expresie, nuanţele de galben ale lanului de grâu, culorile cerului, verdele câtorva copaci în fundal. A văzut tabloul şi-n faza finală. Arăta decent în comparaţie cu chiciurile reprezentând cadouri, expuse într-o sală a Muzeului Naţional de Istorie. În ciuda relativei reuşite, judeţeana de partid tergiversa plata lucrării. Odată mai mult, sistemul nu se dezminţea.