Diminețile Chiraleșului

De peste 100 de ani locuitorii istoricei așezări Chiraleș se trezesc la semnalul strident al locomotivei trenului de Luduș. Viața satului a fost și încă este legată de ”drumul de fier”, cum scria prin 1899 într-o succintă schiță monografică preotul memorandist Alexandru Anca. De peste un secol, Ludușanul duce și aduce călătorii spre diferite destinații. Prin anii 70’ era singura legătură cu lumea pentru așezările omenești din Câmpia Transilvaniei. Chiraleșul era un nod feroviar important. De aici, din gară plecau către locul de muncă cetățeni din: Țigău, Sâniacob, Feleac, Șirioara, Enciu. Afluiau spre gară pe cărările din ograda lui Danea și Butuc. Gazdele nu se supărau. De multe ori, mai ales iarna, când abia mergeau prin zăpadă bătrâna Dănioaia îi ospăta cu un ceai fierbinte, mai cu seamă pe Iencenii ce aveau să parcurgă câțiva kilometrii peste deal până acasă. Iarna, la gară, dimineața pe un ger năpraznic îi aștepta șeful stației, basarabeanul Suprovici, într-o cameră încălzită. Era bucuros șeful că îi poate adăposti pentru puțin timp pe navetiștii ce plecau către locurile de muncă, în special în zona industrială a Bistriței. Ce ghinion a avut Suprovici, ceferistul? După ce a slujit o viață la CFR, dând drum liber locomotivelor ce pufuiau din greu când porneau, a pierit lovit de o locomotivă. În anii aceia, în Chiraleș aproape nu exista casă fără un navetist. Rămâneau să aibă grijă de gospodărie bătrânii și elevii. Era plin satul de viață. Școala, deși funcționa în condiții nu dintre cele mai bune avea dascăli de înaltă ținută profesioanală. Rămân în memoria satului profesorii: Foșlui, Albețel, Rusu, Bârlădeanu, Takaci, Suciu, care au educat zeci de generații, majoritatea ajungând nume de referință în economia și cultura țării.

            Plecarea sutelor de navetiști nu lăsa satul gol. Rămâneau, cum spuneam, cei mai în vârstă să aibă grijă de averea din gospodărie. Nu exista casă în care gazda să nu crească animale. Dimineața, coborau de pe Dorhoi bovinele lui Mărcan, Moraru, Viorel, Teofil, Harapu, iar de pe deal era o mândrie să îi vezi animalele, vaci, din rase performante ale lui Toderică Boga, ori Toader Lechințan, fătul, ce o avea pe ”Steluca” un exemplar demn de o expoziție de top. Nu-l uităm nici pe Costică, nonagenarul de astăzi, ce a crescut o vreme și struți, ori pe fostul primar Ioan Timiș, sau pe Nicoale Encean, acesta din urmă fiind printre ultimii crescători de bovine. Peste 120 de capete era efectivul atunci. Acum, vorba aceea, de la pășune nu mai vine tacticoasa vaca. Laptele îl cumpără doritorii de la magazin, fiindcă în sat nu mai vezi bovine, deși furaje sunt din abundență.

            Ludușanul își continuă nestingherit mersul, iar mecanicul dă semnalul tot la ora 6 în fiecare dimineață. La gara vestită a Chiraleșului aproape că nu urcă și nu coboară nimeni. Rămân aici doar amintirile. Peste sat s-a așternut liniștea. Rar zărești câte un om căruia să-i dai binețe. Școala modernă este închisă. Cei câțiva elevi fac naveta către Bistrița ori Lechința. Școala și Căminul Cultural, construcții moderne mai așteaptă să fie animate. Nu prea are cine să le treacă pragul. În tot acest timp trenul își continuă cursul, cu mai puțini călători. În urmă cu vreo 50 de ani, gara era un punct de depozitare a produselor agricole, în special sfecla de zahăr. Acum și șinele încep să ruginească.

            Diminețile Chiraleșului astăzi sunt mai puțin animate. Către gară dacă mai vezi afluind doi, trei cetățeni. Se circulă acum, cu mașinile personale, cu cursele auto, pe drumuri asfaltate. Spunea prin 1899 părintele Anca, că, trece pe la noi drumul de fier. Și acum mai trece, dar glasul roților se aude tot mai rar. Vremurile s-au schimbat.

            De la înălțimea Pălutei, unde îmi petrec lunile de vară, către orele 6 ale dimineții, după ce Ludușanul ne urează bună dimineața, vâd satul trezindu-se la viață. Cu puținii ei trăitori. Duminica se întâlnesc la sfânta biserică, o bijuterie, un lăcaș de rugaciune, unde credincioșii își găsesc alinare și bucurie duhovnicească. Preotul iconom stavrofor Horațiu continuă, prin har și dar și prin foarte buna chivernisire a treburilor parohiei tradiția înaintașilor vrednici de pomenire: Alexandru, Virgil, Eugen, Ioan, nume încrustate în memoria comunității. Dacă ă gândesc cu nostalgie la vremurile din urmă cu 5 decenii când la crâșma lui Popoaia bătrânii satului: Iulius, Vasilică, Gavrilă, Ioan, Teofil și alții se adunau la un pahar de vorbă și spuneau povești adevărate despre râzboi, ori colectivizare, simt că satul totuși reînvie, întinerește. Șoseaua asfaltată, apa la rețea, gazul sunt la îndemâna fiecăruia. Apar case, adevărate vile. Sunt legumicultori cu solarii și plantații pomi-viticole. În grădini se întrec în trufandale. Sunt tineri care s-au stabilit aici, în această zonă mioritică. Chiar dacă Ludușanul nu-i mai poartă la locurile de muncă, trenul rămâne o prezență zilnică și face parte din istoria așezării cu nume de rugă. Chiraleșul, fostă capială și locul de rezistență al voivodului ortodox Osul cel Mare, cum spunea părintele profesor N. Feier, rămâne satul oamenilor ce știu ce vor.

            Acum, când împreună cu un grup de ostenitori – C. Marțian, H. Mureșan, C. Moldovan și T. Săsărman am publicat o monografie despre Chiraleș, îmi pun fireasca întrebare, așa cum o făcuse pe la 1899 părintele Alexandru Anca: Cum vor arăta diminețile Chiraleșuliui după trecerea unui secol, dacă Ludușanul va mai da ora exactă?