Sistemul (19)

Bănuia că inclusiv miliţienii, în necunoştinţă de cauză, o trădaseră, informând-o pe „tovarăşa” cu propaganda de plângerea ei. Cu mari ezitări i s-a creat o catedră în învăţământ, la două şcoli. Făcea naveta între ele. Se întorsese în urmă cu aproape douăzeci de ani. Salariul i se diminuase aproape la jumătate. Trebuia să se descurce cu cât avea. Nu-i era uşor.

Tânăra aflase orarul ei şi ştia orele la care trecea prin apropierea blocului unde locuia. Îi ieşea în cale cu un zâmbet amical pe buze. Se aştepta ca, încolţită de nevoi, să cedeze. A descoperit cu stupoare că, deşi era conştientă de rolul pe care-l jucase în înlăturarea ei din redacţie, nu avea faţă de ea nici un resentiment, ci doar indiferenţă. Trecea pe lângă ea prefăcându-se că nu o observă. Era doar uimită de faptul că noua şefă a redacţiei renunţase cu atâta uşurinţă la serviciile ei, deşi se bucura de oarecare notorietate în rândul cititorilor. Fără să-şi facă prea mari iluzii, i s-a adresat şefului secţiei de propagandă a judeţenei de partid, cel care coordonase înlăturarea ei din redacţie. Nu era sigură că acesta era la curent cu „prieteniile” care nu ţineau seama de calitatea ziarului din subordinea sa. Individul i-a spulberat orice speranţă.

Cu un zâmbet plin de compasiune i-a spus că şi el, personal, o apreciase, dar hotărârea venea de sus şi a sfătuit-o să nu mai discute cu nimeni pe tema „prieteniilor” dintre tovarăşe pentru că îşi pune în pericol chiar şi modestele resurse de care dispunea atunci. În final, pe un ton conspirativ, i-a spus să fie mulţumită că n-a fost trimisă la munca de jos, să se recalifice ca muncitoare într-o fabrică.

Atunci i s-a făcut cu adevărat teamă. Posibilitatea de a i se anula până şi diploma cu studii de stat a îngrozit-o. De fapt, acesta fusese şi scopul şefului de la propagandă: să-i bage frica în oase. Aceasta a fost una din cele mai dure lecţii pe care sistemul i-o administra. Se simţea prizoniera unei lumi fără nicio şansă de salvare. Ştia că numai o eventuală fugă în Occident ar fi putut s-o aducă pe linia de plutire. În această direcţie speranţele erau însă slabe. Vizitele turistice erau rare şi puţini reuşeau să treacă de sita vigilentă a securităţii. Îşi amintea de vremurile în care, la corectura ziarului, colega ei, poeta dementă, o toca la cap cu fuga în străinătate. Din simplă precauţie, ezita să se angajeze într-un dialog pe această temă. Mai avea nostalgia ultimului an de facultate, când o colegă de-a ei se căsătorise cu un străin, urmând ca după absolvire să-şi urmeze soţul. Atunci şi-a pus problema dacă ea ar fi fost capabilă de o asemenea decizie. Răspunsul pe care şi l-a dat sieşi dar şi cercului de prieteni a fost unul de care, în felul ei, fusese mândră. Ce mai, considera imposibilă împlinirea pe plan profesional şi personal fără să fie în mijlocul poporului căruia îi aparţinea.

Acum, asemenea credinţe i se păreau doar juvenile. Pe vremea aceea nici nu se simţeau chingile unui regim din ce în ce mai stresant şi imposibil de suportat. Nu-i rămăsese ca alternativă decât resemnarea. Ca majoritatea românilor se lupta să supravieţuiască. Într-o duminică a colindat toate magazinele, care vindeau carne. N-a reuşit să cumpere decât nişte oase cu cartilagii. I-a preparat lui taică-său, abia ieşit din spital, o ciorbă… Lipsa alimentelor de bază, de la pâine şi carne până la zahăr şi ulei îi exaspera pe români. O duceau binişor cei care aveau acces la vestitele bufete ale partidului. Unii nu se mulţumeau cu atât. Ştia că şeful secţiei de propagandă, cel care nu se sfiise s-o ameninţe cu trimiterea la munca de jos, în drumurile săptămânale în capitală, unde-şi avea familia, obliga toate primăriile, ceapeurile şi iaseurile de pe traseu să cotizeze cu produse alimentare. La ţară se mai găseau destule produse. Tovarăşul căra nu numai pentru el, ci şi pentru alţi şefi. Lua, de la crescătoriile de vaci , până şi bidoane de lapte, ceea ce era mult prea mult pentru o singură familie. Fireşte, pentru tot ce lua nu plătea niciun leu. Prefăcându-se că nu-l cunosc, cei de la circulaţie i-au inspectat maşina aproape de intrarea în capitală.

Până şi miliţienii au rămas surprinşi. În portbagaj, pe bancheta din spate, sub scaune tovarăşul înghesuie de-a valma: găini, ouă, pui, hălci de carne şi nelipsitele bidoane de lapte. I-au întocmit un raport, care a ajuns pe masa primului secretar. Acesta a rămas impasibil. Nu dorea să şi-l pună în cap pe tovarăşul care… În timpul celebrului discurs al lui Constantin Pârvulescu, de la congresul partidului, care în faţa unei săli amuţite îndrăznea să-l blameze pe Ceauşescu, tovarăşul a avut prezenţă de spirit şi-a ţâşnit în picioare ţipând isteric: Ceauşescu P.C.R., Ceauşescu şi poporul. Trezită, sala s-a ridicat în picioare strigând arhicunoscutele lozinci. Lui Constantin Pârvulescu i s-a tăiat microfonul. Incidentul a fost puţin comentat. A fost pus pe seama senilităţii vorbitorului. Imprudent „tovarăşul” s-a lăudat cu isprava sa, pretinzând că el a fost cel care l-a salvat pe Ceauşescu.

Lauda l-a costat mutarea disciplinară într-o reşedinţă de judeţ, din apropierea capitalei, ca şef al secţiei de propagandă. Salvatorul lui Ceauşescu, aşa după cum i se dusese buhul, era un profitor de ultima categorie. Singura sa specialitate erau telegramele expediate comitetului central, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, concepute într-un stil grandilocvent, în care logica elementară lăsa de dorit. Furat de propria-i retorică, pierdea şirul frazelor, lăsându-le uneori neterminate.

Ei îi purta o neiertătoare ranchiună. Fusese de serviciu când o asemenea telegramă cu fraze fără cap şi fără coadă a fost publicată în ziar după ce fusese citită de primul secretar în plenul activului judeţean de partid. Ca să îndrepte incoerenţele a fost obligată să intervină de trei ori pe text. Tovarăşul a aflat, dar şi primul secretar… Îi pusese pe amândoi într-o stânjenitoare situaţie. Aşa ceva nu se uită şi nu se iartă în sistem.