Sistemul (13)

După modelul execuţiilor de la vârf se desfăşurau şi cele de la eşaloanele inferioare. Îşi amintea cu oroare „demascarea” unuia, Ionescu sau Popescu, secretar al judeţenei de partid, unanim apreciat pentru calităţile sale de economist.

A fost convocat „activul de partid”, inclusiv presa în sala casei de cultură. Spectacolul l-a susţinut primul secretar, numit doar de câteva luni în funcţie. Cu voce tunătoare l-a acuzat pe Ionescu sau Popescu de grave abateri de la morala comunistă. Omul avea un copil nelegitim, făcut cu o fostă secretară de-a lui. Fără să recunoască oficial copilul, îi trimitea, lunar, femeii sume consistente de bani. Mai mult, se pare că ţinea la copil şi-l vizita destul de des. Şi cum soţia lui legitimă era sterilă se ataşase de singurul urmaş al său. Un divorţ de soţie l-ar fi costat cariera. A ales singura cale care-l proteja cât de cât, ascunzând existenţa copilului. A aflat însă soţia. Fără să-i pese de urmări, de faptul că îşi punea în pericol propriul ei statut social şi financiar, înnebunită de gelozie, l-a reclamat.

La cunoscut puţin pe Ionescu sau Popescu. Era un bărbat plăcut, care utiliza limba română fără flagrante greşeli gramaticale, într-o conversaţie agreabilă. O luase în maşina lui de la o inaugurare de pe şantierul unei hidrocentrale. Pentru că se grăbea să ajungă cu „materialul” în redacţie a făcut autostopul. Aşa a surprins-o, făcând cu mâna maşinilor. Spre surprinderea ei, el o cunoştea. „Îmi place cum scrieţi, aveţi multă vervă”. A transpirat de emoţie.

Nici până atunci, dar nici după aceea nu-şi amintea să o fi lăudat vreun activist de partid. Cel mult, aceştia se înfuriau atunci când le erau încălcate „teritoriile” şi erau traşi la răspundere pentru articolele critice despre ele. Pe vremea aceea încă ziariştilor nu li se pusese botniţă în totalitate. I s-a întâmplat însă să nu ţină seama de principiul „non me tangere” şi a plătit scump pentru asta. Poate de aceea, punerea la stâlpul infamiei a lui Ionescu sau Popescu i s-a părut, în felul ei, inumană. Nu poţi dezavua un om, şi-a zis, pentru că îşi iubea singurul copil…

Condamnarea aceea i-a lăsat o senzaţie de amărăciune. În schimb, dezvăluirile legate de un coleg au amuzat-o. Dionisiade fusese victima propriei infatuări. De formaţie economist, făcea paradă de cunoştinţele sale în domeniu. Redactorul şef, fiind complet afon în materie, era foarte mândru de noul angajat, declarând că articolele sunt de mare utilitate redacţiei. Tânărul Dionisiade şi-a luat-o în cap, făcea praf diverşi directori, demonstrând că aceştia îi induc în eroare pe cei care monitorizau realizările de plan. I-au pus capac cele câteva luni în care a fost amantul surorii poetei demente – Florica. Ea îi cunoştea cel mai bine pălăvrăgelile. Fusese detaşată vreo două luni la corectură, unde era în echipă cu Florica. Tot timpul o toca la cap cu fuga din ţară. Ei nici nu-i trecuse prin cap s-o toarne. Lui Dionisiade însă ideile surorilor breze i s-au părut interesante. Într-un cerc de amici n-a scăpat prilejul să se laude cum, de fapt, în articolele sale demonstrează exploatarea nemiloasă a muncitorilor de către statul socialist. Nu s-a mulţumit numai cu atât şi şi-a uluit amicii cu vestea că în curând va participa la un congres al ziariştilor, care va avea loc la Praga şi cu acest prilej va fugi din ţară. Lăudăroşenia i-a fost înregistrată de un veritabil „colaborator” şi a fost invitat s-o asculte şi redactorul şef asistat de toţi membrii redacţiei. La auzul celor debitate de preferatul său, şeful s-a făcut livid. Pur şi simplu nu-i venea să creadă.

Dionisiade a căzut tot în picioare, precum pisica. I s-a dat un post bun, de economist, la nivel de judeţ. Ideea fugii din ţară se pare însă că îl cucerise definitiv. La scurt timp după transfer a plecat într-o excursie de unde nu s-a mai întors. Lăudăroşenia aparţinea structural personalităţii sale. Câţiva ani, după plecarea din ţară, a bombardat redacţia cu vederi de prin ţările colindate: Olanda, Spania, Franţa, Italia ş.a.m.d. Foştii colegi aveau pentru ce să-l invidieze. În mod ciudat, nimeni nu comenta corespondenţa lui.

Simţeau cu toţii că şurubul se strânge, că fiecare cuvânt era interpretat. În pălăvrăgelile ei cu dactilografele nu discuta decât despre reţetele de bucătărie Aşa a aflat cum se prepară un sote de fasole verde foarte gustos.

O singură dată şi-a permis să răbufnească. Fusese cooptată în echipa de redactori trimisă „să culeagă” impresiile muncitorilor referitoare la nişte proaspete scumpiri la carne şi mezeluri. I se repartizase o fabrică de încălţăminte. A apelat s-o ajute în culegerea „opiniilor” la liderul de sindicat. În biroul acestuia, câţiva muncitori au aprobat scumpirile pentru că aşa era drept, să câştige şi cei din industria alimentară. Unul singur a fost mai reticent. I-a spus: „Tovarăşă dragă, dacă aşa-i drept, eu ce să zic. Am fost surprins azi, când, la bufet, cu banii pe care-i dam pentru o sută de grame de salam, vânzătoarea mi-a dat doar optzeci de grame. De mâine o să iau mai mulţi bani la mine pentru că nu mă satur cu 80 de grame. N-o să fie uşor. La sfârşitul lunii luăm acelaşi salariu”. Fireşte, din năduful omului ea n-a reţinut decât elementul de surpriză, dar şi-a permis să comenteze faptul că la asemenea scumpiri, salariile rămân aceleaşi. N-a mai fost cooptată niciodată în echipe dirijate să atenueze şocul scumpirilor.