Sistemul (11)

Ziua aceea avea să conteze foarte mult în privinţa statutului ei de ziarist. Venise în redacţie la douăsprezece, aşa cum prevedea regulamentul, obosită, după nici trei ore de somn. Se simţea în schimb relaxată şi liniştită că nu avea de predat şi vreun material la zi. Încă de la intrare a simţit că o mică furtună a zgâlţâit redacţia. Portarul a mormăit un bună ziua din vârful buzelor, el, care de obicei, o întâmpina zâmbind şi cu veşnica întrebare „ce faceţi domnişoară”, iar colegul de birou abia i-a răspuns la salut. La scurt timp a apărut şi secretara în uşă ca s-o anunţe, cu o privire speriată, că o caută şeful. A luat de pe birou ziarul cu titlurile…. şi-a urmat-o pe secretară zicându-şi „fie ce-o fi”! În biroul mare, bine luminat de cele patru ferestre spre stradă, şeful, cu veşnica lui cămaşă albă şi cravata lărgită la gât, era cufundat în lectura unui manuscris. Nu ştia cum să-şi anunţe prezenţa. A aşteptat să parcurgă şi ultima filă ca să-i spună tare şi apăsat „am venit, tovarăşe redactor şef!”

S-a rezemat cu toată spinarea de scaun, s-a uitat câteva clipe pe fereastră şi, fără să o privească, a apostrofat-o:

- Cum de ţi-ai permis să schimbi titlurile fără să te consulţi cu nimeni?!

Nu i-a răspuns. A desfăcut ziarul la pagina a treia, aşa cum apăruseră titlurile în prima formă şi i l-a pus în faţă pe birou. S-a răstit din nou la ea.

- Ce-i cu asta?!

- Vă rog citiţi numai titlurile paginii, l-a îndemnat.

A citit, urmărind cu degetul fiecare literă, ca un copil de clasa întâi. În câteva locuri, tuşul proaspăt murdărise pagina şi l-a văzut cum se încruntă contrariat. Îl deranjau cele câteva pete de tuş! S-a abţinut cu greu să nu izbucnească în râs. A parcurs de câteva ori titlurile şi, într-un târziu, şi-a întors spre ea obrazul livid.

- Mnda! Luaţi loc.

În faţa biroului avea două fotolii şi-o masă mică. S-a aşezat uşor stânjenită. Obosită fiind, n-a mai ales cu ce să se îmbrace. Îşi trăsese pe ea o pereche de blugi şi un tricou decolorat, nebănuind că va avea onoarea să stea pe celebrele fotolii ale şefului, unde luau loc musafirii de vază ai redacţiei. A contemplat îndelung pagina şi apoi şi-a sprijinit capul în mâini. Era teribil de tentată să facă un comentariu amuzant pe marginea veridicităţii involuntare a titlurilor, dar şi-a dat seama că omul din faţa ei nu era dispus să guste astfel de glume. Mai liniştit niţel, şi-a sunat secretara:

- Să vină toţi!

O astfel de solicitare însemna, de obicei, un perdaf general din partea şefului. Şi-a privit colegii intrând, cu priviri temătoare şi aşezându-se pe scaunele din spatele mesei lungi, care traversa încăperea. Mai relaxat s-a arătat secretarul de partid, care şi-a trântit fundul gras în fotoliul din faţa ei. Fără niciun cuvânt, redactorul şef i-a întins ziarul deschis la pagina a treia:

- Te rog, citeşte, să audă toată lumea, titlurile paginii.

Fără să bănuiască nimic, „tovarăşul” a început să citească cu voce răspicată: „Vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu în judeţul…”. Preşedintele se plimbă şi treburile rămân baltă”, „În ţara lui Vraişte-Vodă”. După cel de-al doilea titlu, vocea îi scăzuse, iar la al treilea aproape îi pierise graiul.

S-a simţit obligat să specifice… „ăsta e al meu”…

- Bine că recunoşti, i-a spus şeful. De aia ai fost atât de indignat că ţi s-a schimbat titlul fără să fii consultat. Dar, apropo, spune-mi cum ar fi fost cotat ziarul dacă ar fi apărut în forma asta?

„Tovarăşul” şi-a vârât capul între umeri, timorat. În privirile celorlalţi a văzut clar sclipirile de râs. Pe punctul de a se înfuria, „şeful” a întrebat de „nea Rică”, secretarul de redacţie, poreclit „Cuadrat”.

Bietul nea Rică lipsea, ca de obicei, după ce făcea de serviciu. Era celebru prin gafele sale. De câte ori îl prindea „şeful” îl ameninţa că-l dă afară, dar pentru că mai avea vreun an până la pensie, i se făcea milă de el.

Într-o dimineaţă geroasă de iarnă au ieşit împreună din tipografie. După numai câţiva paşi prin frigul care-ţi tăia respiraţia, nea Rică a fugit înapoi, în tipografie, dârdâind:

- Ţine maşinile redacţiei numai pentru fundul lui! Pe noi, ăştia, care ne pierdem nopţile în tipografie, nu dă doi bani. Ce l-ar costa să ne dea o maşină dimineaţa, când suntem morţi de oboseală? Îi place să chinuiască oamenii. Doar aşa se crede superior.

Nea Rică avea dreptate. În redacţie nimeni nu-i spunea pe nume, decât „şeful”. Reuşise să traseze între el şi ceilalţi angajaţi ai redacţiei o barieră de netrecut, încât nimeni nu şi-l putea imagina decât în postura de „şef”. Redacţia era teritoriul lui, unde tăia şi spânzura. Pe cât era de dur în raporturile cu subalternii, tot pe atât era de obedient în relaţiile cu cei de la partid. Prin mâinile lui treceau toate telegramele adresate „celui mai iubit fiu al poporului”, încât devenise indispensabil secţiei de propagandă a judeţenei de partid. Consumase cu doi dintre colegii ei, apropiaţi ca vârstă, destule ore ca să-i disece personalitatea. Erau foarte tineri şi incapabili să priceapă încă mecanismul, care producea pe bandă rulantă şefi şi şefuleţi pe orizontala şi verticala sistemului.