Sistemul (9)

Avea un mod pedant de a-şi susţine conversaţiile, o pedanterie neostentativă, naturală, care făcea parte parcă din fiinţa sa. I-a fost dat să cunoască de-a lungul anilor destui pedanţi agasanţi, care puneau între ei şi interlocutori bariere de preţiozităţi găunoase, crezând că astfel li se va face mai bine remarcată distincţia. Exasperată uneori de asemenea prezenţe apela, dintr-un instinct de apărare, la amintirea domnului V.

Era un bătrân frumos, cu părul complet alb, privire expresivă, emanând căldura ochilor castanii asupra lumii din jur, încât ea nu şi-l putea imagina uitându-se cu ură la cineva. Nici nu credea că domnul V. era capabil să urască. El doar aproba sau respingea ceea ce nu corespundea propriilor sale criterii de evaluare. Devenise foarte atentă la fiecare nuanţă din consideraţiile lui, încercând să le pătrundă semnificaţia. La un aparat de radio de dinainte de război ascultau împreună, seară de seară, ştirile şi comentariile de la Monte Carlo. Nu-i plăcea propaganda tendenţioasă promovată de alte posturi de radio occidentale în limba română. Prefera informaţiile curăţate de asemenea asperităţi şi consideraţiile subtile, dar pătrunzătoare. Succesele indiscutabile ale ruşilor în perioada de început a explorării spaţiului cosmic încinsese spiritele la maximum. La finalul câte unui comentariu, luat de val, i se adresa direct în limba franceză. Într-un târziu, sesiza privirile ei întrebătoare, îşi trăgea scaunul mai aproape de aparatul de radio şi începea să-i traducă şi să-i explice: „Vezi, ştiinţa e la cheremul politicii. Satelitul ăsta, lansat de ruşi acum îi va face pe indieni să li se alăture, ceea ce reprezintă un câştig politic enorm”. Şi la şcoală li se împuiase capul cu supremaţia ştiinţei sovietice asupra celei vestice. Domnul V a fost singurul om care a avertizat-o: „E vorba doar de un decalaj de moment. Americanii îl vor recupera rapid şi spectaculos”.

Amuzată i-a povestit cum era percepută la ei în sat cucerirea spaţiului cosmic. Sacrificarea căţeluşei Laika pe altarul ştiinţei, de către ruşi, a stârnit un val de indignare în lumea occidentală din partea societăţilor de protecţie a animalelor. Atunci tatăl ei, învăţătorul satului, a apărut acasă în braţe cu o căţeluşă, un pui de pechinez, pe care a botezat-o Laika. Foarte repede căţeluşa s-a obişnuit să-l însoţească pretutindeni, încât sătenii, cărora nu le suna prea bine numele străin – Laika – au botezat-o „satelitu’ domnului învăţător”. Domnul V. a râs în hohote, mai ales când i-a arătat cum păşea ţanţoş tatăl ei şi în urma lui, cam la un metru, Laika îşi flutura voioasă codiţa.

În timpul războiului, la acelaşi aparat radio, domnul V. asculta Londra. „Aveau nişte emisiuni cu informaţii de ultimă oră de pe front. După Stalingrad, ascultam cu urechea lipită de aparat. Noroc că mi-am păstrat auzul bun. Emisiunile englezilor erau foarte puternice şi nu puteau fi buruiate. Preluam informaţiile şi le transmiteam . Era extrem de periculos. Securitatea era, oricum, cu ochii pe mine”.

De la domnul V. învăţase despre importanţa informaţiei mai mult decât de la „tovarăşul Grundberg” la un curs de presă. Cu un limbaj de lemn, insuportabil, acesta se străduia să le bage în cap ziariştilor cum se face şi cum se transmite o informaţie corectă.

Teoretic reuşea de bine, de rău să-şi susţină pledoaria, dar când încerca să exemplifice, devenea deplorabil. „Ştirile” lui, de-o platitudine totală, n-ar fi putut interesa nicio categorie de cititori. La sfârşitul nopţilor, când făcea de serviciu ca şi „cap limpede” ieşea din tipografia aceea veche, ce se zgâlţâia din temelii la turnarea fiecărei plăci de plumb, cu ziarul zilei respective sub braţ.

Pe lângă obsesiva teamă de eventualele greşeli, care i-ar fi putut scăpa, mereu se gândea la multele ştiri propagandistice, după „reţeta lui Grundberg” pe care le conţinea ziarul respectiv. N-avea voie să intervină în conţinutul lor, ci doar dacă depista inabilităţi de exprimare. S-a confruntat odată, doar la câteva luni după angajare, cu o situaţie foarte delicată. Era pe punctul să dea „bunul de tipar”. Doar aşa, pentru liniştea ei, s-a apucat să citească din nou titlurile. La pagina a treia a înlemnit. Culese cu litere mari, de-a latul paginii, titlurile sunau astfel: în partea de sus era o continuare din prima pagină „Vizita tovarăşului preşedinte Nicolae Ceauşescu în judeţul…”, dedesubt titlul unui articol critic „Preşedintele se plimbă, treburile rămân baltă”, iar în subsolul paginii „În ţara lui Vraişte-Vodă”. A oprit rotativa şi a schimbat ultimele două titluri. Nu avea timp să se consulte sau să întrebe pe nimeni pentru că pierdea expediţiile de dimineaţă ale poştei. Şi-a luat câteva exemplare cu forma iniţială şi a răsuflat uşurată. Titlurile au trecut de secretarul de redacţie, dar şi de sâcâitorul tip de la cenzură. Atunci a bănuit chiar că fuseseră nişte scăpări intenţionate. Dacă le-ar fi găsit într-un alt ziar sau într-un număr de care să fi răspuns altcineva, s-ar fi amuzat copios. Aşa însă, când era în joc propria-i piele, povestea era lipsită de haz.

Cu puţin timp înaintea angajării în presă, cenzura îi scosese, una după alta, vreo trei povestiri din paginile unei reviste literare.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5